veni-va iarna, voi porni spre șes

Ce lupi lunatici lunecă prin mine
de ce rânjește geru-atâtea stele.
Te salut
Cu respect

good, better the best...ca sa fiu in ton englezesc cu noile laude ale site-ului, sa am si eu impresia ca tin pas cu vremea....

si ce tare mi-au placut fiorii tai, ce frumos ai cercetat verbe arse....care rimeaza cu oase....pot spune ca iar mi-ai facut chef de scris, care el imi trece de la oboseala asta care nu stie ea de ce ii place de mine....dar nu ma voi lasa

versuri la care voi reveni cind o voi lua sufleteste la vale!!

Valențe artistice cu care Vasile Munteanu ne-a obișnuit de atâtea ori. După mine această formă clasică a poeziei îl exprimă cel mai bine, aici dovedind-o cu prisosință.

Sensibilitatea sa se întinde atât în planul surprinderii și exprimării unor sentimente greu definibile, dar și în planul poieticii, al creării textului. Aici are cel puțin două astfel de \"faceri\" de excepție. Transformarea adjectivului \"mieriu\" în verb (dacă am interpretat eu bine), e rarisimă dacă nu chiar originală, și înscrie deja debutul poeziei într-o sferă coloristică subtil redată: \"soare\", \"bulz\", \"mieream\"; o culoare care nu este câtuși de puțin a iernii, accentuând prin aceasta titlul și implicit mesajul poeziei.

Apoi avem aliterația frumos cantabilă \"lupi lunatici lunecă prin mine\", care a fost remarcată deja de antevorbitori, și asupra căreia nu mai insistăm, întrucât efectul e evident.

Alte expresii poetice deosebit de reușite întâlnim la fiecare pas: \"să mă pătrundă cerul pân’ la oase\", \"rânjește geru-atâtea stele\", \"vor odihni șiștare de lumină\", \"înhumat în gropi de lună plină\", toate acestea încărcând poemul într-o simbolistică atent desenată, ce trimite dincolo de simplul text.

Mai importantă e reușita redării unei stări de contemplație, care pe un cititor pretențios l-ar putea trimite chiar mai departe, la o priveghere asupra sensurilor lumii. Plecând de la bulz, simțind \"pe sub unghii\", ascultând un \"vânt șui\", trezit din simpla visare înspre întrebările existențiale ale strofei a treia, poezia se sfârșește printr-o întoarcere asupra propriei stări, \"înhumarea\" în acele \"gropi de lună plină\" fiind aici un soi de \"îmbrăcare\" într-o alt fel de haină (și taină) a universului. \"Iarna\" și \"șesul\" amintite în titlu, își transcend astfel propria semnificație, devenind elemente acompaniatoare ale unei călătorii sufletești dorite (\"mă-ntindeam\"), așteptate (\"curând va fi\"), fiecare acest element devenind, mai mult, stare și loc al unei trăiri desprinse de \"humă\".

Ați putea vedea totodată, o formă modernă, incitantă și seducătoare a ancestralei și eternei \"Miorițe\".

Djamal: asemenea.

Anni: în-fiorare fie; și timp fie; și cuvânt; și lunecări din trupul de pământ...

Călin: generoasă prezentare, la care nu pot decât să îți răspund decât așa, în felul meu:

n-am fost cioban,
dar am dormit adesea lângă oi;
n-am fost văcar,
dar umărul am opintit pe lângă boi;
și am înăbușit de multe ori cu fân
arsura verbelor ce mi-au crescut în sân
ca unuia hrănit cu drumuri și cu fructe
din pomi sălbatici sau prin garduri rupte

cu mulțumiri,

multumesc de raspunsul profund, poetic, aproape de singuratatile mele