Călin Sămărghițan

Asta, aia și cealaltă cu femeia pe-o parte mi le-am propus pentru azi.

Din asta am rămas cu fularu, după aia mi-am pipăit ochiul din frunte și pe cealaltă am retrogradat-o la amintiri.

Din cauza sării, a măduvei și a efortului de la mansardă, ți-am retrogradat-o și pe a ta tot la amintiri. Îmi rămâne condusu nebunește. Auzi, tătă lumea așteaptă cadouri! Oricum Crăciunul meu s-a sfârșit, țin să vă anunț oficial! Anul ăsta Moșu nu mi-a dat nimic; mi-a zis așa: anul ăsta îți flutur pe la nas ce ți-ai dorit tu toată viața, și după aia ți-o iau. Ui așa!

Îmi pare bine ales pretextul păianjenului pentru o meditație lirică, iar prima parte e indestructibilă. Problematica acelei alegeri, între cele două "fericiri", nu se cere neapărat a fi depășită, dar e o răscruce la care mulți se întreabă.

Începând cu "de fapt" se plonjează în concret, apoi, derivatul slavonic "prunci" îmi sună foarte pretențios, la fel cu întregul context, poate că depășește lirismul (deși am mai întâlnit stilul acesta), dar aici e de vină tiparul meu de percepție.

Elipsa dinspre final lasă lucruri nespuse și alege tăcerea în locul expresiei, dar sfârșitul reformulează și amprentează limpede poezia ca una de dragoste.

Tigreso, vânătoreselor! La asta nu mă gândisem, se adulmecau de la distanță, dar nu mi-a spus nimic.

Ai întors de două ori pielea pe dos și a ieșit pe față. De 10.000 de ani ne credem civilizați, dar cele pe care le numim animale nu mai vor nici măcar libere să fie.

P.S.: era bengalez cu siberian, noi eram sapiens cu Neanderthal.

Acum tigrul se declară mulțumit și pleacă. Cei trei împușcați în locul lui, au rămas cu privirile lungi.

Dacă metafora revelatorie ar avea toarte, am știi de unde s-o apucăm. Iar unii ar fi mai fericiți, alții... nu.

Apropo, cum a fost la întâlnirea cu Blaga? Văd că iar ați descoperit ceva împreună. Știam eu, numai voi!

Rara, Corina și Florian, numai în piele de tigru să nu fii. "Accidentul" nu putea să rămână nespeculat, iar povestea se trage de la cel căruia i le-am dedicat. Așteptăm unul și de la el, că toate lucrurile bune sunt trei.

Nu știu dacă pe tigru îl interesa poezia tigreză, dar mă gândesc că poate atunci când alieni ne vor vâna și pe noi ca animale inferioare, pe cale de dispariție dar periculoase, măcar unul să scrie un poem despre cum m-au împușcat în gât.

Din păcate numai atât am putut face pentru el. Sunt convins că ar fi preferat altceva.

Mie îmi place grozav ”anotimpul de sare”. Dar cel mai mult titlul căruia i-am găsit vreo patru-cinci semnificații, dar nu vreau să știu care-i originalul, ca să rămân cu toate.

Marcă herciană autentică. E suficient să-și pună-n gând.

Mai un Crăciun cu paiete, mai un kitsch betleemic, mai un covrig cald, un vânător putred. Noroc cu tigrii siberieni care mai înviorează peisajul!

Adriana, știm noi, Brașovul cu caii cei verzi e o ”concurență” onorantă. Salutările tale vor ajunge unde trebuie.

Ioan-Mircea, vaporul care pleacă în fiecare zi și niciodată nu se întoarce e taina Bătrânului pe care numai marea o știe. Noi doar fluturăm zdrențe de pe margine. Tare-aș vrea să ne cunoaștem odată pe-un val.

Liviu, bine că mi-ai adus aminte să pun bateriile la încărcat. Și alea de vin la descărcat.

Silviu, îl strâng eu în brațe pentru tine, dar mi-e să nu se interpreteze.

Mulțumesc, Florin, să vedem cum stăm cu pâinea și bobocii. London Lady, pregătește-ți computerul ca-n zilele bune, că am auzit că artgoticii vor cât de curând să mai facă o legătură peste Canal.

Hehe, habar n-ai ce biutiful mă-mbrac io cu eticheta aia! Și-mi pun și pălărie! Cineva mă sună la proza de dinainte, aia cu noiembrie, și-mi zice: "foarte fain, când vreau să mă 'binedispun' acum știu, îl citesc pe Sămărghițan!" Savuros! Altcineva zice bă, tu ești ăl mai optimist dintre toți pesimiștii. Sau invers, nu mai știu.

De acord, varianta suprimată e mai digerabilă, dar nu voiam să aburesc mesajul. Și să-l pleznesc pe cititor îmi face o rrrreală plăcere.

No gata, c-am intrat în offside și am debitat cât pentru o lună!

Mulțumesc. Da, am citit răspunsul tău și mi-am dat seama că nu postasem anunțul. Sunt cu mintea la... câmpii. Iar leneșul de mine n-a mai scris o iotă de vreo lună. Așa-i cu poeții ăștia, tre să le dai dreptul la poezie și să ari terenul în fața lor. Bine că m-am lăsat. Va trebui să fac o secțiune cu "Expoziția de proză". Pentru ca toți să doarmă liniștiți. Hehe!

O scurtă prezentare a celui mai puțin cunoscut aici: Valentin Leahu cu Apusul vinului în călimară, e o excelentă colecție cu "note de boemă", scrise cu savoare și mare talent, din compania unor mari maeștri precum Mitică Popescu, Colea Răutu, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Andrei Finți, George Mihăiță, Dan Condurache sau Ioan Buduca, Eugen Barbu, Cornel Nistorescu, Ioan Cărmăzan și mulți alții.

Un strigăt elegiac către vâslașul de peste Styx. Hehe, ce strigăt de fluture!

În fața întrebărilor fără sens Teodor Dume ne învață blândețea. Pentru chipurile sobre ale poeziei sale, el nu folosește tipare rigide din ghips. Tiparele lui sunt din abur și fum, dar țin laolaltă formele solide ale unei poezii cu vibrații de bronz.

Ce interesant se șterge praful de pe iarnă. Că a venit și toată lumea va scrie despre "mecanica perfectă a acestei căderi". Căderi!

Aceeași voce diafană cu care ne-a obișnuit. Găsesc aceeași confruntare veche cu timpul. Confruntare atât de veche încât a devenit prietenă. Aceleași tensiuni topite doar dincolo de vis, dar surprins de calitatea străvezie a pietrelor pentru perfecțiune. Nichita ar fi jubilat fericit, pietrele erau prietenele lui.

Când nu te mai trezești din vis, soluția e să înoți mai departe.

"Blestemarea" smochinului este unul dintre cele mai absconse gesturi hristice. Poate că este una dintre puținele întrebări serioase cu care putem merge în fața divinității. Speculația lirică de aici sondează aceste hăuri ale finalității, dar și ale finitudinii. Mijloacele sunt remarcabile și iterez doar imaginea dimineții ce "mușcă" din trupul smochinului, "ucenicul pasăre", ori "miezul fermentat al literei".

Cu toate acestea întrebarea mea rămâne: era primăvară, nu era timpul pentru rod, Dumnezeu ar fi absurd să ceară unui smochin să aibă rod atunci când nu este timpul rânduit pentru aceasta. Și totuși se pronunță! (Clasica și prăfuita explicație că trebuie să fii gata să rodești oricând, nu mă mulțumește nici pe departe.) Trebuie să fie altceva dincolo. Deci întrebarea rămâne. De aceea mi-a prins bine acest excurs liric din partea unui autor cu scris mult aparte.

Dle Teodor, trecerile mele pe-aici ar trebui să fie mai mult umbre, dar sunt bucuros să vă regăsesc în pagină și că povestioara a trezit interes.

Anca, textul are o poveste ceva mai lungă. Inițial avea un fel de final pe care mulți l-au interpretat ca fiind fericit, dar am renunțat la el pentru ca să nu estompeze accentele pe care le-am urmărit și le-am dorit doar insinuate. Era mai demult un serial cu episoade cu final la alegere... Stilistic, nu mi se pare o găselniță bună, dar am să postez mai jos sfârșitul pe care l-am decupat. Că e fericit, că e un pseudo-surogat siropos, las cititorul să decidă. "Bun de tipar" e varianta de mai sus.

Așadar, finalul:

"Zile și zile la rând, ce se făcuseră săptămâni, sufletul ei rămăsese arena luptei dintre mii și mii de sentimente contrarii. Să pătrundă cu gândul alambicatele rațiuni ale celor trăite, nu însemna decât o epuizare psihică imposibil de alungat. Împlinirea a ceea ce visase întotdeauna, era umbrită de remușcarea că declanșase ceva ireparabil, dar, pe de altă parte, tristețea sfâșietoare, care o învăluia uneori, era străluminată de neasemuitul dar pe care-l primise. Un dar de care era din ce în ce mai sigură, pe care-l binecuvânta cu voce stinsă în fiecare zi, un dar pe care-l simțea cum crește în pântecul ei."

Mm?

Nu o prea văd pe Gilda cu blana de vulpe argintie în stația de metrou, probabil muriseră toate limuzinele negre, dar portretele ei trebuie menționate. "Umbra ei cu aripi de molie", ehe!

"Întoarcerea în salon" mi se pare cea mai expresivă, poate pentru că Gilda e acolo doar martor.

Nu văd contrapartida celor dintr-o "altă perspectivă critică". Fiecare de acolo se situează doar în prelungirea celor din primul grup.

Aici ești mult mai aproape de poezia celui pus în discuție, decât în celălalt articol. Lipsa de orizont spiritual a poeziei lui M.I. e evidentă pentru cel ce caută așa ceva.

Silviu, călătorule, ai înghețat și eu croșetez mai departe țurțuri subțiri și înguști pentru iarnă.

Maria, de pe undeva, de unde... îmi place scara interioară de care spui. Eu tocmai mă lăsasem de poezie pe jumătate, când ea cânta.