Călin Sămărghițan

Interesant punct de vedere, care îmi dă serios de gândit. Iar argumentele domnului Valeriu Sofronie se susțin din punct de vedere al moralei creștine. Din punct de vedere moral-duhovnicesc, să te dai pe tine însuți exemplu, nu este un lucru bun. Dar acel ”mă dau drept exemplu, cu \'trufie\' aș spune” cred că se referă mai mult la activitatea sa artistică, decât la viața personală. Eu personal sunt impresionat de mărturisirea de credință publică a d-lui Dan Puric, cât și de asumarea acesteia la nivel artistic. Hai să spunem că ceea ce trăiește domnia sa, ceea ce scrie, spune și face, poate că ține mai degrabă de exuberanța descoperirii frumuseții ortodoxiei și a profunzimii creștinismului, dar, într-adevăr, ortodoxia pune mult mai mult accent pe trăirea interioară și mărturisirea discretă a credinței, și mai puțin (sau chiar deloc) pe ”trâmbițarea virtuții”. Deci, problema ridicată aici se menține. Îmi dă de gândit acest punct de vedere al d-lui Valeriu Sofronie: ”Să vezi totul din locul propriu și să îl arăți pe acesta ca fiind cel privilegiat, cel mai bun cu putință…” ”Ce să însemne toate acestea?”, ne putem, desigur, și noi întreba.

Totuși, aș îndrăzni să spun că mărturisirea d-lui Dan Puric, cu toate afectele sale artistice, merită luată în seamă. În primul rând pentru sinceritatea ei (eu zic evidentă) și pentru integralismul clamat. Și, de asemenea, o văd ca pe o voce necesară în contextul vieții de astăzi, atât social cât și artistic, pe care îl știm foarte bine. Se poate vorbi și de un ”egocentrism” în cazul d-lui Dan Puric, iar argumentele autorului de aici se susțin, însă eu aș vedea, dincolo de egocentrism, mai degrabă un ”hristocentrism”, pe care îl explic prin entuziasmul apostolilor primelor veacuri creștine. Cred, de asemenea, că este și curaj. Un curaj de mărturisire, într-o lume a lui ”azi”, a bucuriei descoperirii ”împărăției de mâine”. Cred că acest sens eshatologic, pe care îl văd în mesajul d-lui Puric, îl absolvă de chestionabila ”trâmbițare” a propriului exemplu.

Nu știu cât este de ziditor sufletește (aici văd problema) gestul d-lui Dan Puric, la nivelul său personal (se pare că într-adevăr este), dar cred că pentru societatea românească de azi gestul e unul curativ. Cu atât mai mult cu cât vine îmbrăcat și într-o frumoasă haină artistică. Iar arta rămâne ”nostalgia Paradisului”, nu? Deci încadrez mărturisirea d-lui Dan Puric între gesturile artistice ale acestuia, ale actorului îndreptat spre publicul său, în acest caz, lărgindu-și scena. Deci, dacă o luăm ca gest artistic, e în regulă, dacă o luăm ca pe un gest trufaș, rămâne problematic. Și, în acest caz, apelez la soluția Mântuitorului de a discerne cum știi dacă un pom este bun. Dacă face roade bune, e bun, dacă face roade rele, e rău. Și cred că roadele d-lui Puric sunt bune, deci încă un argument ”pentru”.

Nu am nicidecum pretenția că am închis subiectul, discuția rămâne deschisă, desigur, iar subiectul oarecum problematic chiar și pentru mine însumi.

Anghel, ai dovedit o răbdare titanică. Păcat că nu dăm medalii. Domnule Anton, sper să vă prindă bine.

Durerea amuțește durerea și doar coasta păstrează ecoul zilei de ieri. Astfel, peisajele Corinei sunt interioare, iar decorurile lipsesc lăsând dezvelită esența. Secunda care se întâmplă amorțită în timp, apare ca scop și direcție. E loc, însă, în poezia ei și pentru miracol. Acolo unde nu încolțește ”nimic niciodată” se nasc puterile nebănuite, dincolo de orice plâns și de orice rătăcire. Reușită imagine plastică de final.

Viitorul începe de azi, chiar dacă ”tresărirea zilei de mîine n-o vei recunoaște/ din prima”, ba chiar viitorul începe de ieri, din forfota de ieri din ”spatele coastei”. Corina i-a mai scris lui N, aceasta nu e decât o altă scrisoare.

Virgil, mulțumesc pentru trecere.

Luminița, mă bucură recitirea recitată. Concenacliștii știu că sunt foarte pretențios cu recitarea poeziilor mele de către alții, sunt aproape imposibil și nesuferit chiar, așa am înțeles. Dar am să-mi închipui că a ieșit bine, dacă spui că ți-a plăcut. Ne mai citim. Mulțumesc.

Ați cucerit Sibiul, carevasăzică, ha? Adrian și Ștefan Doru, felicitări babanilor!

Capcana poetului, secunda. \"Incomprehensibil\", căzut într-o secundă încăpătoare cât un univers întreg. Nu poți să scapi din ea, întrucât e perfect rotundă. Sferică. Are în ea și un oraș, prieteni, femei de toate felurile și primari. A, da, și poeți, desigur. Ceva mă face să cred că Valeriu Sofronie nici nu vrea să iasă de acolo.

Poezia mi-a amintit de o altă zicere a unui prieten poet: \"iubita poetului, pustia\". Dar aia nu era o secundă rotundă, era o secundă plată ca-n palmă.

Ce ți-e și cu poeții ăștia!

\"Distanța de o tăcere\", timpul \"infractor\", căscatul lui Dumnezeu sunt câteva mărci inconfundabile Teodor Dume. Ultima mi-a amintit de Blaga.

Domnule Andronache, dacă nu vă cer prea mult, ați putea sa-mi spuneți și mie o idee din ce ați vrut să spuneți aici?

Bătrâne, iz de-npoezie malul Brăilei arată. Pe lângă voi trece un fluviu. Ne mai înfricoșăm uneori ca poștașii, dar veștile ajung tot curajoase la noi. Zi-le zidarilor ălora să nu mai tencuiască destine! Da\' să le zici!

Paragraful cu pricina încă nu l-ai corectat. Trebuie să vezi unde e greșeala. Altfel...

Te rog corectează ultimul paragraf de la \"EXT. ÎN APROPIEREA UNUI PERON – NOAPTE\" înainte de \"episodul 2\".

Fără prescurtări în indicațiile scenice.

fără spațiu după deschiderea parantezei, și fără spațiu înainte de închiderea ei.

Ideea devine interesantă spre sfârșit.

\"Omul stă în fața soarelui și privește.\"

Dle Cristea, cartea este cumpărată cu siguranță dintr-o librărie din Sibiu în iulie 90. Pe vremea aceea notam pe carte data cumpărării și un mic gând de pe unde venea el. Datele ar fi acestea, m-aș bucura să vă ajute:
Editura Eminescu 1989

Pe contrapagină:
ISBN 973-22-0059-6
Lector Mariana Ionescu
Tehnoredactor Marta Foiaș
Apărut 1989. Bun de tipar 27.04.1989
Coli de tipar 16,25
Tiparul executat sub comanda nr. 65
la I.P. \"Oltenia\"
România

Dacă e cumva un al doilea tiraj, eu mă bucur. Așa a ajuns la mine. La vremea respectivă cumpăram doar poezie. Cartea dumneavoastră este unul dintre puținele romane cumpărate atunci.

Există, da, dimineți perfecte. Asta știi după felul în care ele, acele dimineți perfecte, vorbesc în poezii. Nu le rostești, ci doar știi că sunt acolo în \"ascunzătoarea perfectă\". Despre asta scrie Adriana Lisandru. Despre ascunzătorile perfecte ale poeziei în amănuntele vieții. Despre traversarea pieței, despre numărat piercinguri, despre \"cursa de struți\". Despre o călătorie cu autobuzul înspre o destinație neclară.

\"Un ștreang mătăsos\", o, ce tentație!

Urma palmei tale ce parcă ar vrea să respire printr-un geam, te bucură ca o dovadă a propriei tale existențe. Că ești tu însuți acolo, în mijlocul lucrurilor neimportante care primesc valoare tocmai prin faptul că tu le observi. Să zâmbești odată cu \"bătrânul miop\" ce-ți numără nasturii bluzei. Uuh, asta da viață! Să intri până în măduvele ei vii, să o simți cum pulsează sub ochii tăi, sub degetele tale. Să urli: uite-o! Despre asta scrie Adriana.

Pfuu!

\"Ascunzătoarea perfectă\" ne suntem noi înșine. Poeta vine și ne pune asta pe frunte. Poți să te faci chiar și că iubești. Și ce poate fi iubirea până la urmă? Păi uite până unde ne aduce Lisandra, de la nasturii ei numărați! Te face să-ți inventezi propria iubire. A, întrebam că ce poate fi? Iată: \"o întâmplare absurdă/ un fel de ninsoare căzută la tropice\". Un \"întuneric\" plin. Clooney surâzând, Pacino orb dansând și urlându-ți în față: \"I\'m in the dark, here!!!!\" Michelle Pfeiffer, Claire Danes. O, da!, Claire Danes în \"It\'s all about love\". Chiar așa! Este totul numai despre dragoste.

Este o poezie problematizantă: întunericul pe cine ascunde?

\"Tu\", acolo! Ești tu, este ea, dincolo de \"ascunzătoarea perfectă\". Fiecare va așeza aici \"întunericul\" lui, \"întunericul\" ei. Taina.

Super reco de la mine, astăzi nici nu mai citesc nimic.

Eu am mai recomandat o poezie George Pașa, dar o mai fac și în acest caz. Pentru senzațiile de sub cuvintele sale și modalitatea inexplicabilă de a așeza stări dincolo de cuvinte. De a sugera prin elipsă și economie. Pentru dulcea ironie a \"fluturașilor păcii\" și a noului clei \"super-da\". Pentru felul cum el însuși se retrage din text, lăsând textul să vorbească. Inclusiv pentru autor. \"George Pașa\" ar trebui să fie marcă înregistrată.

Și nu în ultimul rând pentru stilul elegant al tangoului său cu poezia.

Mie asta îmi place la George, e un fel de vrăjitor al vorbelor. Iar imaginile lui parcă stau suspendate. E întotdeauna plăcut la lectură. Chiar \"nebunie de text\".

Foarte mult mi-a plăcut. \"Măsurarea\" aceea, \"câinii așteptării\", economia mijloacelor stilistice am apreciat-o întotdeauna. Frumos modelată ideea primei strofe. Titlu e de excepție.

Domnule Tudor Cristea, nu-mi vine să cred!!! Dați-mi voie să vă fac o mărturisire. Acum câteva minute citind comentariul dumneavostră de aici, am văzut că spuneți de \"Porțile verii\". Cartea îmi este foarte cunoscută și am să vă spun și de ce. Iertați-mă, dar numele autorului văd că nu l-am reținut peste ani și nu mai făcusem legătura, dar imediat cum am văzut referirea, am sărit spre bibliotecă. Ei bine, exact în 16. 07. 1990 cumpăram cartea dumneavoastră, care avea să devină cartea în paginile căreia mă refugiam deseori. Treceam în anul III de facultate, și o purtam în buzunarul hainei pentru a citi din ea în pauze și când aveam timp. Luni întregi am purtat-o în buzunar. În 89 coperțile cărților nu erau prea grozave și e toată tocită și uzată. Îl \"întâlnesc\", așadar, pe autorul uneia din cărțile de referință ale studenției mele! Găsesc că e minunat. Este, într-adevăr, așa cum spuneți, un \"roman poetic\" și era atât de mult pe gustul meu.

Iertați-mi, vă rog, exaltarea, dar am simțit imperios nevoia să vă spun acestea și este o adevărată revelație lămurirea mea de acum. Un foarte bun prilej de a redeschide \"Porțile verii\".

Văd că ai cotit-o. Bine că nu mai stau acum ciorapii nu știu cum, lipiți nu știu unde. Glumesc acum, dar merge mai bine. Am înțeles mesajul strofei a doua, iar prima trebuie modificată. Ultimele două nu sună rău deloc. Văd că insiști. E bine

În strofa întâi, ultimul vers ai o silabă în plus. \"Ignifug\" e un neologism ce-mi pare nepotrivit în context, dar e opțiunea autorului.

Da, Ioana, mai bine să ne închipuim.

Dana, interpretarea este, într-adevăr, a lectorului. Cineva îmi spunea: \"după ce ai scris-o, îi dai drumul poeziei să plece. Să fie liberă. Să o culeagă cititorul\". Cuvintele nu sunt menite să convingă pe nimeni, cu ele e altceva. Duminica apune la... sfârșit. Bucuros.