Călin Sămărghițan

Mă gândeam eu că haiku nu înseamnă în primul rând doar să numeri cele 17 silabe, mai ales că în japoneză nici nu prea există silabe... În privința chestiunii cu lipsa metaforei m-a lămurit cineva de curând, că nu e decât o gogoriță europeană, de vreme ce însăși ideograma japoneză e o metaforă. Ar fi mult de stat și de spus.

Așadar, binevenită semnalarea, excelente exemplificări și necesare. ”Lecția 28” e preferata mea. Am să-ncerc s-o găsesc și eu pe undeva, pare o carte excelentă de luat cu tine când pleci de acasă.

Stea pentru semnalare și luare aminte.

Îmi place numele Lyset și abandonarea ei în voia ploii. Teribila întâmplare rămâne secretul dintre cele două.

Felicitări clujeanule! Fotografia e de excepție. Fie ca poezia ta să muște din cititori.

Frate Florian, poetule total și \"strigarule\", când faci astfel de vorbă, e motiv de adăstat. Mai ales că strigi la mine. Deci strigă-mi frate-n față fereastra, că dacă mi-ai văzut ideile, e rost de pricină, cum s-ar zice. Și dacă ți-a bătut și ție inima aia în tâmple și ai luat distanțele alea la ochi, uită-te, că Poesis e pentru ăia care trăiesc.

Ce-ai zis tu aici e carnea pe care am scris io și ochii pe care mi i-am bătut în cuie.

E o fabuloasă poezie, de la care mulți (care frizează asemenea subiecte) ar avea de învățat despre cum se pune pasiune în scris și determinare în a transfera scriturii ceea ce aparține sufletului. De a scrie despre adâncile pasiuni umane fără a cădea în penibilul exhibiționismului vulgarității gregare.

Nu știu ce face ansamblul atât de puternic sugestiv. Descompunând, probabil mixajul verbelor la perfect compus și imperfect. Simplitatea exprimării unor stări limită prin sugestie. Adevărata poezie este să scrii despre ceea ce nu se poate spune, iar aici avem așa ceva. Căci ce rost are să exprimi ceea ce se poate spune în vorbe?

Probabil mai e amestecul amintirii în dialogul prezent, ambuscada sufletului la liziera rațiunii, cuvintele simple, mai mult nerostite, ce lasă să vorbească inteligibilul zăgăzuit de o \"cenzură transcendentală\" în spatele unui văl inefabil și aparent atât de fragil. E o poezie care se rostește de la sine și prin sine, stilul se simte, e pipăibil, vocea ușor ridicată a rostirii se intuiește. Tensiunea sufletească e ca un uriaș noian de apă prăbușindu-se ca o Niagară în falia reflecției umane. Această gigantică descătușare a simțirii este, însă, uluitor de subtil poetic controlată.

Da, Teodor, e vocea mea. Îți garantez că a lui Moga nu-i sigur. Nu e frumos să vorbești așa despre tine, sunt plăcute prozele tale. Mulțumesc că te-ai oprit. Am s-o mai fac și eu la tine, promit.

Virginia, da, in memoriam a ceea ce a fost și nu mai este. E, așa cum spui, un fel de zbor invers.

Moga, m-ai prins în toa(m)ne bune de-ți răspund și fac și glume, dar pentru liniștea ta: nu e slideshow automat. Și îmi cer scuze căci nu știu de ce, ticălosul de mine, simt totuși o anume satisfacție pentru faptul că nu ți-ai dat seama. Dacă ar fi fost pe placul tău, mi-aș fi făcut serioase probleme. Să-mi zici când te-apuci de scris ca să trec și eu pe la tine.

Maria, da, e un bilet mai vechi, iar fata din livadă trebuia să apară odată și odată, căci am nedreptățit-o destul scoțând-o de pe copertă. Bine că ai suplinit plictiseala drăguțului Moga, că începuse să caște. Mai dă-i câte-un gheont, că visează nu știu ce cu 5.

Bine ai venit. Te rog scrie cu diacritice și spațiu după semnele de punctuație.

Și umbra lui a strigat, Adrian, de acolo din genunchii pământului. Viața nu avea nimic împotrivă.

Dănuț, mulțumesc, unde ai descoperit acest filon, că, prima, e printre cele mai bune poezii pe care le-am citit la tine. Să mai scrii, da?

Alexandru, probabil faptul serii a adăugat ceva în plus. Mă bucur dacă a găsit ecou și la tine.

Cristian, antidotul, uneori, îl strecori pe sub ușă, ca pe sub o piele întinsă. Biletul face cât o mie de scrisori laolaltă, pentru că te duci până acolo.

Florin, de la teamă la frunze e drumul cel mai lung. Panglicile de vânt sunt taina. Derizorii cuvinte, dar uneori, poate, au farmecul lor.

Mulțumesc mult tuturor și fiecăruia în parte pentru oprire, ascultare și semn.

Excelent eseu, problematizant. Minunate portrete și surprindere a \"scenei\".

\"Orice pas înainte în tehnologie, un pas înapoi în ființă\", extraordinar spus.

De azi ai dreptul să împrăștii cu celebrele steluțe agonice peste capetele scriitorilor. Iar asta n-a venit neapărat odată cu puful de păpădii, ci încă de mult timp. Unii vor spune că ăi fi vreo zână. Știi cum e cu comentariile.

Acele coșuri împletite sunt surorile gemene ale scării de păpădie. Prima stare poetică e cea paradisiacă, indusă de eterizarea fricii dar mai ales de originala imagine a aruncării peștilor în coșuri și a cuibăririi păsărilor în ele, ori \"acoperirea întunericului\".

Interesant, însă, este cum în acea stare de rai, autoarea infuzează totuși tendința spre o fericire și mai deplină. Această atitudine vine de departe, izvodește poetic chiar nefiind numită. Nici \"umbra lui π peste inimă\", nici \"forța impactului dintre o scară de păpădie/ și moarte\" nu pot fi cuntificate, aceste variabile fiind de fapt exact condițiile necesare și, poate, suficiente împingerii acelei granițe inefabile puțin mai departe.

Dincolo de păpădii există întotdeauna alte și alte lumi. Și dacă nu există, le vom inventa.

Laurențiu, departe de mine intenția de \"a-mi bate joc de colecția asta\", dimpotrivă, o iau chiar în serios (ai fost puțin răutăcios și ofensator aici, cred că-ți dai și tu seama, dar e ok deocamdată). e drept că unele opinii ar putea considera că impresiile personale ar fi trebuit să fie mai dezvoltate, de aceea e binevenit comentariul tău. Cronica nu mi se pare deloc școlărească, dacă vei citi și celelalte cronici despre film (majoritatea cuprind erori și confuzii generate de neatenție) poate îți vei da seama că aceasta este cea mai extinsă și amănunțită.

Părerea mea este că dacă aș fi detaliat lucrurile, cronica s-ar fi extins mult prea mult. Chiar și așa mi se pare prea lungă și poate mai greu de parcurs de un cititor grăbit. Personal, cred că ar fi trebuit redusă la jumătate. Pe de altă parte, am urmărit doar schițarea unor păreri personale, pentru a nu influența perceperea filmului de către cei care încă nu l-au văzut. Amănunte s-ar putea aduce în comentarii sub această cronică, la eventuale obiecții ori păreri diferite.

Orice cronică are propria-i linie, așa cum bine ai observat, urmând subiectiv impresia personală a autorului. Deci, oferă-i autorului această libertate. Apoi, o cronică nu trebuie să te convingă neapărat să vezi filmul (uneori chiar poate va vrea să te convingă că nu merită văzut), ci să reflecte o părere. O poți aprecia sau nu, ai făcut-o, mulțumesc. Probabil că o să țin cont și de opiniile tale pe viitor, dacă mă vor convinge.

N-am înțeles la ce \"ai făcut rabat\", dar nu e important, nu trebuie să-mi răspunzi.

Fiecare e sătul de ce e sătul. Nu trebuie să fim toți sătui de aceleași lucruri, nu?

În ceea ce privește această colecție, posibilitatea de a fi autor al subiectelor ei este deschisă tuturor. Pentru a fi acceptat trebuie trimisă o cronică convingătoare la rubrica de comentarii de la anunțul de aici:
http://www.poezie.ro/index.php/article/13891714/Critic%C4%83_de_teatru_%C5%9Fi_film
Există doi editori care au în grijă specială această colecție. Sunt curios cum va suna o cronică de-a ta. \"Dă-mă pe spate!\", o voi recunoaște dacă va fi așa.

Ar fi chiar minunat să avem mai mulți autori și chiar opinii diferite. Discuțiile pe marginea filmelor vor fi interminabile. Și cu siguranță vom afla și de filme pe care n-am avut ocazia să le vizionăm. Succes!

Să răsfoiești o iubire e ca și cum ai sta într-o bibliotecă deschizând noi coperți. E aici același condei inconfundabil al domnului Emil, neobosit și inepuizabil. Antonia e un nume frumos, iar ”Pescărușul” lui Cehov mereu actual.

Îmi permit să alunec înspre o melodie a învechiților de noi cenacliști:
”Reînflorește lemnul porții
Pe unde treci, pe unde vii,
În fața dragostei și-a morții
Noi toți redevenim copii”.

Salutar memento al bolii noastre colective, care nu se vindecă decât prin sine însăși. ”Crâmpeia” care face lumină, care șterge și rescrie mereu aceleași jurăminte, merită o asemenea odă, credibilă cât timp este scrisă chiar de ea. Căci bărbații doar se cred poeți. Zâmbim.

Mi-a plăcut, iar forma clasică nu face decât să-i dea exact necesarul farmec în plus.

Condeiul e cam nesigur, dar reușește să răzbată și să se exprime oarecum. Totuși, de pe la mijloc ați început să vă plictisiți, nu? Dacă mai și șlefuiți puțin expresia pot ieși lucruri frumoase.

Să vă exilez la atelier doar pentru \"pt\" scris prescurtat mi s-a părut o nedreptate. Dar eu zic ca altădată să faceți risipă de cerneală și să scrieți cuvântul întreg. De acord?

Drăguț ansamblu, bine strunit, dar e ușor patetică repetarea acelui \"te iubesc\", un cuvânt cu termen de expirare, care necesită o economie a rostirii. Nu?

Impresionant \"drum al sângelui\" laolaltă cu puterea de expresie a poeziei. Elegant îmbinate sunetul palmei cu iarba deasă de sub ferestre, scara din raze de soare cu drumul până la salcâm. Mult după ce închei poemul, mai simți în palme scoarța mărului și mai auzi sunetul toiagului de pământ.

Te apropii cu atâta înfrigurare și reverență față de cuvânt, de parcă mi-e și teamă să te citesc.

”lumina
pulsează cu frunze
sângele pădurii” e nemaiauzit. De fapt nici n-ai spus-o, nu?