Poezie
Dacia***
cover-story
1 min lectură·
Mediu
motto:
“la noapte o să ne futem creierii atât ne-a rămas și speranța că toate au dracului un sfârșit”
prima dată ne-am spus adio în camera unui hotel de trei stele
era mai frumos ca-n germania precis m-ai ținut un sfert de oră în brațe
(pentru care ai dat 50 de euro restul a pus Dumnezeu)
am adormit și te-am visat în străinătate
cu soția ta fericit și copiii probabil
butonai cu disperare mobilul să vorbești dracu’știe cu cine
eu știam sigur că nu mai exist murisem pur și simplu în somn
***
m-am trezit singură în patul matrimonial
te-am rugat să vii lângă mine deși mă priveai ca pe o străină
eu bâiguiam întruna \"ce se întâmplă cu noi\" mi-ai răspuns \"fii liniștită iubito
e totul în regulă\" am adormit la loc ca și cum
tu nu ai fi fost niciodată acolo dimineața era altfel decât
mi-o imaginasem aseară când am mâncat pizza și ne-am uitat la TV
test de fidelitate rezultat negativ
ne-am dus împreună la micul dejun am ieșit pe terasă
puteam să jur că suntem în vacanță la mare
dacă nu auzeam clopotele bisericii bătând ora douăsprezece
0215125
0

Nu știu ce face ansamblul atât de puternic sugestiv. Descompunând, probabil mixajul verbelor la perfect compus și imperfect. Simplitatea exprimării unor stări limită prin sugestie. Adevărata poezie este să scrii despre ceea ce nu se poate spune, iar aici avem așa ceva. Căci ce rost are să exprimi ceea ce se poate spune în vorbe?
Probabil mai e amestecul amintirii în dialogul prezent, ambuscada sufletului la liziera rațiunii, cuvintele simple, mai mult nerostite, ce lasă să vorbească inteligibilul zăgăzuit de o \"cenzură transcendentală\" în spatele unui văl inefabil și aparent atât de fragil. E o poezie care se rostește de la sine și prin sine, stilul se simte, e pipăibil, vocea ușor ridicată a rostirii se intuiește. Tensiunea sufletească e ca un uriaș noian de apă prăbușindu-se ca o Niagară în falia reflecției umane. Această gigantică descătușare a simțirii este, însă, uluitor de subtil poetic controlată.