Călin Sămărghițan

Iopana, eu doar citesc și mă bucur. Găsesc aceeași putere de a te desprinde de lucruri, aceeași subtilitate a sugestiei. Prima imagine e incredibil de simplu construită. Aceeași surpriză a găselniței dătătoare de sens, în cazul de față \"chipul verde\" care \"pictează litere\".

\"Nisip obosit\" îmi place foarte mult. Nu m-am putut abține să nu-l reproduc.

Mulțumesc domnule Petrache, foarte atent ochiul și interesantă abordarea. Stilul de a privi m-a surprins total nepregătit: acele \"auto-limitări\", simultaneitatea desprinsă, restricivitatea pe care n-am conștientizat-o. E o privire critică de mare ajutor cel puțin pentru mine, căci relevă \"mecanisme\" de scriere pe care, ca autor, nu le realizez. Sunt foarte impresionat de acuratețea analitică care îmi este de mare folos. Mulțumiri. Îmi confirmă aceeași desfătare cu care vă citesc textele.

Dna Maria, acea \"hotărâre\" de care spuneți aproape că mă șochează și pe mine. Găsesc interesantă analiza dumneavoastră, iar pentru că vorbiți de \"violent și ascuțit\" nu pot să spun decât da, chiar dacă credeam că sunt ceva mai bine disimulate.

Virginia, mulțumesc pentru \"citare\" și pentru gând.

Ioana, sunt încă sub puternica impresie a ultimei tale poezii. Mulțumesc pentru oprire și semn.

Domnule Emil, deslușitorul de taine, și peștele este un fel de pasăre, dar care zboară printr-un aer mai gros, zicea cineva. Mulțumesc. Știți?, bineînțeles și pentru rânduri, dar mai ales pentru prietenie.

Maria, mulțumesc. Ceva nu-mi părea a fi bine și mi-ai spus: prea multe epitete. Ceaiul de crizantemă e o specialitate chinezească, dar numai pentru iubitorii de ceai dar mai ales pentru iubitorii de noi senzații și pe deasupra și ciudate. Dar eu zic că merită, aroma e neașteptată. (Precizare: e o crizantemă specială, nu devastați florăriile.) Am înțeles de ce nu cerșetor, ci curcubeu. Să mai treci, te rog.

Magnific, Adriana. Tu știi să vezi micile raiuri și ne-raiuri, dar și să le scrii. Deschizi pagina, citești cu un mic zâmbet, apoi mai larg, apoi se face amar, tot mai amar. Iona iese din pântec, păsările se pregătesc să migreze în plină vară, iar chitul n-are nimic împotrivă. Te-am citit cu aceeași plăcere de care nu te mai saturi.

Aztecul din clopotniță știe ceva!

Da, Virginia, traducătoarea știe întotdeauna. Aidoma fântânilor ochii adapă. Deșert e până îi vezi întâia oară. Apoi e doar sete.

Eu citesc, ascult, notez, încerc. E salutară trimiterea la articolul dlui Atanasiu, dar va trebui să o reiau căci am sărit câteva. Cel mai sugestiv mi se pare al doilea, cel cu punctul suspendat. Sau mai degrabă la haiku nu vorbim de sugestie, ci despre revelare, nu?

Da, Maria, apelul ultim la vis, ca refugiu și motiv. Acum, cine cunoaște \"Fardad\" cam știe despre ce e vorba. Eu mă bucur că am reușit să regăsesc starea de a scrie. Rămân la aceeași deviză, că întotdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple, dar fără a fi aici vreun fatalism sau destin implacabil. E altceva. Cred că tot în \"Fardad\" scrie asta.

George, mulțumesc, ai căutat semnificații. Cu fântânile am vrut să fie ceva mult mai simplu, mai apar două fântâni și în alte poezii de-ale mele. La Freud nu mă pricep decât așa amatoristic, deci nu m-am gândit la vreo interpretare anume. Iar Freud, oricum, e depășit. Cred că orice experiență poate fi considerată o adâncire în ființă. Se prea poate să fie primul tău comentariu la mine, dar ne-am mai întâlnit noi pe aici. Mă bucur că ai prins percepția acelui stârc, neapărat ascuțit, da, și îți mulțumesc pentru intervenție.

Carmen, chiar la început am crezut că vorbești de mine. Este o variație pe o temă mai veche, într-adevăr. \"Drum putrezit\" cred că e o imagine bună, demnă de Lynch. N-am înțeles ce-i cu potopul, dar dacă ideea dă de gândit, e bine.

Mulțumesc de semne.

Titlul este funambulesc. Poemul e absolut, reușită totală.

\"golul cuibului de șarpe\"

\"pruncul ei ametist ghemuit pe bambus\"

Pentru \"va surzi ascuțind arcul\" vă invidiez cu cea mai cruntă sinceritate.

Africa e tărâmul nașterii noastre ca ființe... inteligente. Probabil că tot Africa va fi tărâmul ultimului refugiu.

\"Fără a răsuci vâna soarelui la maximum/ în căutarea de sine\" e rarisim. Ontologie cosmică. Nu detaliez.

Cu mare plăcere am citit. Dați-mi voie să mi-o așez pe perete.C

Toată admirația, dacă acest lucru înseamnă ceva pentru dumneavostră. Dacă nu, vă rog ignorați.

Meritați o stea din partea mea, dar îngenunchez și vă cer iertare. Nu mai sunt în stare de comentarii elaborate. Luați-o atât cât e. Vă mulțumesc.

Bine ați venit pe site. V-am mai adăugat câteva diacritice. Succes în continuare.

Nici una dintre poeziile postate nu sunt rele, dar se impune mai multă atenție la redactare: diacritice, corecturi etc.

A, și e bine să optați pentru un titlu.

Dle Tudor, mie nu mi se pare deloc o poezie patetică, nu vă mai luați după păreri prea puțin avizate, care e evident că au, de fapt, o altă intenție. Mi s-a părut o poezie într-adevăr inspirată și nu \"făcută\" ori \"forjată\" de dragul de a scrie ceva. Mi-a fost clar că e poezia unei experiențe și probabil că i-am făcut un comentariu mult prea tehnic pentru o poezie venită din suflet și care, probabil, \"s-a scris singură\". Există poeți născuți și poeți făcuți. În opinia mea, dumneavostră faceți parte din prima categorie.

Îmi pare rău că am atras contestările de aici, ele se îndreaptă de fapt împotriva mea și nu a poeziei dumneavoastră. Am făcut această intervenție întrucât ați spus că nu veți mai scrie. În ceea ce mă privește chiar vă rog să scrieți în continuare, sunt mult mai mulți cei cărora le place ceea ce scrieți și uitându-mă în urmă am văzut că ați fost de multe ori recomandat de editorii mari ai acestui site. Îmi cer scuze pentru intervenție, dacă vi se pare inoportună.

Câteva diacritice și spațiu după semnele de punctuație, vă rog.

Anca, recunosc, probabil a fost o exprimare nefericită.

Mi-ar plăcea să o știu
albastră
și... tandră
...decât departe.

Încă din prima strofă se simt rărunchii scrierii, iar versurile trădează o înțeleaptă suferință. Tonul elegiac se imprimă încă de la început și continuă cu o reflecție ce inserează, ironic, o aluzie la o vorbă a vremilor noastre. Prima strofă e plină de sensibilitate, iar dulcele apel către mamă așează poezia într-un delicat registru sentimental. Mama este din nou mijlocitoare, i se conferă puterea de a amâna inevitabilul.

\"pentru că îi cunoști mai de mult,
roagă tu viermii
să nu-și înceapă încă lucrarea cu mine,
mamă!\" - e o strofă demnă de pana oricărui mare poet.

Topica primei strofe e seducătoare, dialogul, motivarea, prezența metonimică a \"viermilor\" conferă un farmec aparte. Trădează atât legătura intimă cu cea blând invocată, dar dezvăluie și o împăcare cu sine. O aproape mioritică privire în ochi a însoțitoarei de dincolo.

\"Marea evadare\" e o sintagmă de efect, iar plutirea peste lume e ca un vis ce însă nu poate fi atins decât cu prețul teribil al acestei \"evadări\". Finalul se face în aceeași tonalitate autoironică, dar care cuprinde în sine o descoperire, parcă, a unui alt \"continent\". Spre \"marele tărâm\" nu mai ai nevoie de nicio viză.

Un requiem poetic, o reflecție de moment de la marginea ființei.

Nu-mi mai găsesc ștampila cu: \"vă rog scrieți cu diacritice\".

E tare ciudat acolo la \"la fel\", \"la fel\", \"la altfel\". Trebuie făcut ceva.

E drăguțică. V-am încadrat-o la poezii pentru copii. Mai faceți corecturile de redactare necesare.

Ce îl face pe Adrian Suciu poet, m-am întrebat.

Traian Rotărescu a spus mai sus \"poezie aridă\" și cred că are dreptate, i-a caracterizat bine scriitura lui Adrian Suciu. E pustiu în jurul poeziei sale și nu crește nimic decât simțirea aceea artistică a puterii nimicitoare a cuvântului gol care pârjolește totul în preajmă. Poezia lui e ca o piramidă în deșert; ea și atât. Nimic împrejur.

Expresivitatea lui Adrian Suciu vine din frusta tăietură de bisturiu, din cinismul dus la extrem, din ironiile, sau autoironiile ascunse, împinse pâna la sarcasm. Sau vine din privirea de gheață pe care autorul o aruncă chiar și celor mai sensibile lucruri, de crezi că nici măcar nu-i pasă, ori că e un insensibil. Dar tocmai pentru că o aruncă într-acolo și nu într-altă parte, înseamnă tocmai că-i pasă. Și-i iese întotdeauna.

El dă impresia că vrea să-și demonteze propria poezie, dar, de fapt, o asamblează discret, dar foarte solid prin mijloace de el inventate. Și asta face un poet: inventează modalități semantice. Iată una dintre ele: Mie Adrian Suciu îmi pare un îndrăgostit de comparație. El s-ar putea să nici nu știe. Chiar dacă sunt rare, atunci când apar, sunt exact ca morganaticele arătări din acel deșert dimprejurul poeziei sale: dau sens, potențează impresii (poezia lui este una de impresii, nu de imagini, e important să menționăm asta), seduc, atrag, pun în valoare măreția acelei \"piramide\", dar dispar la fel de repede de parcă nici n-ar fi fost. Nici nu cred că ați remarcat-o pe cea de aici: \"trupuri sătule/ trase din așternuturi ca ancorele prin mare\". Ei?

Importanța subtilă a acestei unice comparații se poate vedea în multe din poeziile lui: În Am vorbit cu mama: \"a început să plângă/ ca un copil prost...\". În Mâna mea este esențială: \"ca un cearșaf alb, într-un război alb\". În Mă dau în vânt... e mai puțin evidentă: \"îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul...\". ș.a.

Poezia lui are ceva grandios, un fel aparte de a face din elementele simple ale vieții, elemente de cotitură cosmică: \"fumez mult\", dar fumez \"până la capăt\". Eh? Sau, exact invers, lucruri esențiale în viață pentru cei mai mulți, devin lucruri derizorii privite aproape cu repulsie de autor: \"să ne despărțim\" căci \"o să ne certăm... o să facem copii care vor suferi, o să divorțăm...\" Nu e cinic? \"Și ziua va trece în cinci minute\", \"marile momente\" ale vieții devin minore detalii lipsite de importanță. Perpetua problematizare a axei valorilor este și ea o sursă a poeticității autorului.

În încheiere un cuvânt despre \"vulgaritatea\" poeziilor sale: este la modă, da, iar Adrian Suciu uzează de ea din plin, dar există pe undeva un simțământ că o face totuși artistic. Fără emfază, fără a spulbera propriuzis moralitatea, e doar un element constitutiv și nu un principiu al constructului final. Nu e niciodată artificial aruncată în text ori gratuită. Pentru unii (aici mă includ și pe mine) nu e ușor digerabilă și o luăm mai degrabă ca pe un accident necesar faptului poetic în subiectivitatea lui.