Călin Sămărghițan

”vars-o în grădină” ... scuze, am ascultat la laptop și difuzoarele nu-s grozave. Am pus căștile acum și savurez mai cu adevărat muzică și poezie, dintr-o fereastră care privește departe... grădina din spatele zidului unde pietrele gloatei nu ajung.

Și pentru Tatiana... și pentru toți.

Dl Manega ”mi-a adunat umbra cu lopata” și am venit aici cu starea potrivită. Domnia sa ”e de vină”.

Am ascultat ”concertul pentru vioară și sabie” și am simțit tăișul ei ”dintre rost și dorință”. N-am mai venit acasă de mult, dar poezia Adrianei deschide brațe primitoare întotdeauna. Cămeșa ei magică ”de drum” îmbrac-o, și semnele de var ale păreților, urmează, tu, călătorule!

Se-ncheagă ”limfa toamnei”, o simt de aici, drumul femeii spre ceasul ce așteaptă, fântâna aceea înglodată de speranță vorbesc, toate, de melancolia ce stă să ne inunde odată cu noul anotimp.

Semnele Adrianei Lisandru le vezi cu inima, toamna o-mbraci ca pe o cămașă țesută și te-așezi într-un colț să privești.

Vocea Mariei Gheorghiu rămâne inegalabilă, iar sensibilitatea interpretărilor ei e impresionantă. Trebuie să fie o bucurie inimaginabilă ca versurile să-ți fie cântate de domnia ei, dar dl Manega este poetul potrivit pentru așa ceva.

”Adună-mi mamă umbra
cu lopata
și varsă-o umbră lină
printre crini” ... dacă am înțeles bine, sunt de o rară frumusețe.

Am recunoscut fotografiile din Sibiu... și mă înclin din nou cu admirație.

Claudiu, sunt plăcut surprins și mă bucur că ți-a plăcut, chiar nici nu s-a vrut altceva decât simplu. Mulțumesc pentru evidențiere, mai ales că e din partea ta.

Dorin, în ”Bi-Mong” există câteva analogii cu ”Bin-Jip” de care spuneai înainte (de exemplu statuia aceea albă din grădină și încă o pictură aparte din aceeași casă). E un procedeu de ”legare” pe care îl întâlnim și în trilogia ”Trois couleurs” a lui Kieslowski. Deci e foarte posibil ca și Kim să le considere la fel.

Dorin, mulțumesc pentru intervenție. Chiar Wong Kar-Wai spune că \"2046\" s-a născut într-o pauză a filmărilor la \"In the Mood For Love\", pleacă tot de la acea idee cu scorbura, dar fără a fi o continuare, însă cred că da, ar putea fi considerate o trilogie.

Tocmai am văzut ultimul film al lui Kim Ki Duk, \"Dream\" (\"Bi-Mong\") din 2008, dar nu mă simt încă în stare pentru o cronică, poate pentru că e un film care e dincolo de logică, dar dacă voi avea starea necesară, probabil voi scrie ceva. Dacă o face altcineva înainte, voi fi curios să cunosc și alte păreri.

Am să caut \"Postman Blues\", mulțumesc. Ne mai citim.

Excepțională melodie, minunate versuri, fotografii inspirate. O realizare de văzut și de revăzut. Cu mare admirație.

\"în bernă ochii tăi, în bernă/ sunt ultimii care mă dor...\"

\"...ce dulce fu dogoarea lor...\"

E o realizare care îmi amintește de ce îmi place poezia și te poate face oricând să te îndrăgostești de ea, din nou, de la capăt.

Dle Miron, dacă aveți cumva vreo carte cu versuri, există vreo posibilitate să o obțin?

Odată intrat nu mai ai scăpare. Primul vers, care e și titlu, este nada perfectă. Apoi noaptea ca o cărare de iriși..., apoi labirintul acela de oglinzi..., apoi...

Al patrulea vers e un imn. Tonul elegiac te inundă, orice gest e parcă inutil și \"fără rezultat\". Planul de desfășurare al poeziei e unul onirico-simbolic, elementele casnice trădează intimitatea gândului: drum, zăpezi, brazdă, oblon. Scobitori sunt amintite surprinzător, dar și ele țes atmosfera. Ori înțeapă și trezesc.

Expresii poetice rarisime construiesc o sferă semantică translucidă și care încarcerează iremediabil cititorul în mrejele unei melancolice reflecții. Tinzi să spui că poezia e tristă, dar nimic din ceea ce nu e trist, nu are farmec. Spațiile descrise de poet sunt fabuloase: \"noapte - cărare de iriși\", \"am alergat câteva zăpezi și o tristețe\", \"spațiile generoase ale ochilor mei\", \"streașină gata să plângă\". Universul semantic devine, astfel, apăsător, încărcat de semnificații, descris prin spirale tot mai strânse.

\"Carnea mea slăbită de ierni\" e o metaforă perfectă a trupului îndoit. Îndoit de alegeri, de amintiri, de vise de ieri, de calitatea umană de a \"orbecăi prin cristal\". Aluneci din metaforă în metaforă dar poezia nu se îngreunează, ci dimpotrivă, devine o parabolă ce tinde asimptotic către sublim. Nu atinge, ci doar frizează nemărginirea. Ești \"cât pe aici să o prinzi\". Sunt acolo niște trepte, ori vămi ale unui destin privit retrospectiv și care nu poate fi \"stăpânit\". Cauți definiții: ale cărnii, ale \"prinderii\" în tipare, capcane ale ființei. Astfel se conturează o prezență abia definită, o identitate abia conturată și care poate primi orice chip. Prin înțelesul a ceea ce este defect ne apropiem de afect.

De aceea sfârșitul însuși, \"nu are sfârșit\", nu poate fi atins niciodată. Funcția nu are limită. Formula finală conchide în sine matematic, dar mai ales transmatematic, întinderea necontenită a \"cărnii slăbită de ierni\" spre acea limită care se numește \"taină\".

Ultimul vers, hai să zic ultimele două fac toată poezia.

N-am stat să caut ce-nseamnă toate alea.

O imposibilitate a ”plecării”, a aplecării, a frângerii. O atitudine galant aristocrată a unui gest dulce și distant. Contribuie aici și tapiseriile și privirile înapoi și mai ales îndoiala unei presupuse vinovății. Perpetue. Ies grele poveri apăsând de sub tălpi. Eu am văzut castane ieșind din ”morminte”, întrebătoare odată cu toamna.

O poezie ce se așează la acest început de anotimp ce miroase a castane. ”Tăuim”, ne așezăm cu toții a odihnă dorită, a limpede îndepărtare și, atât cât ni se mai cuvine, a libertate copilandră.

Curând, la colțul străzii, va răsări femeia cu castane coapte în cărbuni.

Mulțumesc Ioana, și mie mi se pare că haiku-ul acesta rezistă. Nu toate ale mele o fac. Cel mai bine o să-mi dau seama când va începe iarna. Așa cred.

Întotdeauna omul a dat neînțelesului forme antropomorfice. Așa cum și soarele, se pare, se exprimă ”luminomorf”. Interesant aici e ”instantaneul”, clipa de descoperire.

... ”temperatura de topire a gândirii”. Un răspuns poetic pe măsura poeziei, am să țin minte.

O, da!!! Kim Ki Duk e regizorul corean al unui alt film de care am mai amintit, de fapt Dana Ștefan mi-a spus despre el: ”Primăvară, vară, toamnă, iarnă... și din nou primăvară”, un film absolut excepțional. Când am scris despre ”Ostrov” (ambele sunt filme de același calibru) mi-am zis să încep întâi cu călugări ortodocși și abia apoi să trec la budiști. Dacă faci o cronică înaintea mea, pe lângă faptul că am să o devorez, am să poposesc îndelung cu păreri. Am avut chiar dispute asupra unor interpretări, dar fără un specialist în budism nu o să discernem prea bine.

Adriana și Andrei, păi ne lăsați cu ochii-n soare acum? No bine că ne băgați acum la presupuneri! Dacă titlul ar fi fost în românește aș fi trecut mai de mult pe aici.

În plus poezia ta începe să mi se lipească de degete.

E interesantă ”mișcarea” interioară a poeziei. Mi-a plăcut alunecarea înspre sacru a linguriței pentru ”vopseaua verde de păr”, induce ideea de ritual al vopsirii și cred că asta ai și urmărit. Ți-a ieșit. ”Pângărirea” ei cu gemul de caise e un gest ingenuu care accentuează prin contrast ideea de mai sus. Deci, are mișcare interioară, iar asta nu e puțin lucru.

Ai o temperatură foarte înaltă acolo, eu știam doar de la Bradbury că la 451 F arde hârtia. 107 virgulă atât trebuie să fie temperatura de topire... a ce?, te întreb.

Am să mai trec, m-ai convins.

Bună să fie, Teodor, și dimineața (a se citi ”diminiața”, nu?). Mulțumesc pentru întâmpinare, este într-adevăr un film interesant, asta nu înseamnă că modesta mea cronică (nu e neapărat o recenzie, cu atât mai puțin o critică) vrea să te trimită musai la el, dar dacă semnalarea mea ți-a plăcut, s-ar putea să descoperi ceva aparte. După ce l-am văzut prima oară și mă gândeam la el, aveam impresia unei puternice dominante cromatice în film: un portocaliu închis. După ce l-am revăzut, n-a mai fost așa. Nu știu de ce.

Maria, da, l-am mai amintit pe Wong și filmele lui în câteva comentarii. Cum îi spuneam și lui Teodor, nu vreau să conving pe nimeni, ci sunt pasiuni de amator. Tot un amator american asemăna filmul cu unul francez, datorită lentoarei cu care se desfășoară anumite scene. Sunt curios un francez ce-ar zice. Cert este că școala de film asiatică iese din tiparele cu care suntem noi obișnuiți. Cu această ocazie mai fac o precizare: nu oricui îi va plăcea un astfel de film și mulți îl vor abandona pe parcurs. Un prieten care m-a introdus în sfera filmului asiatic mi-a și spus aceasta de la început. Dar odată pătruns acolo găsești o nouă lume. Pentru descoperitorii de lumi cred că va fi interesant.

Bine, dacă tu îi dai 8 puncte este al doilea motiv pentru care trebuie să-l văd.
Eu dădeam pe o scară de 5. Poate ar fi bine să ne raportăm la o scală comună. Cea de 10 mi se părea puțin prea largă. Oricum, pune ”nota” ta la sfârșitul cronicii.

Sper să fii admis pentru colecție. Am înțeles cronica, e bine făcută, normal că criticile trebuie aduse, dar eu încă n-am timp de filmele la care nu le pot reproșa nimic, pentru a mă mai ocupa de celelalte. După ce am să văd filmul, poate am să revin cu păreri. M-aș bucura să te mai găsesc cu cronici, am să vin negreșit. Văd că cei care facem așa ceva avem stiluri diferite, și cred că asta e bine. Deja lucrez și eu la alta. Bănuiesc că imaginile de pe ”imdb” pot fi preluate fără probleme, din moment ce acolo scopul lor este de promovare a filmului.

Nu auzisem de Tarsem Singh, dar basmele moderne nu pot fi decât interesante, dealtminteri ca toate basmele. Deși scăderile semnalate ale acestui film m-ar cam îndepărta de el, am o întrebare: fotografiile sunt din film? Dacă da, pentru ultima dintre ele vreau neapărat să-l văd.

Oooo, Teodor, mulțumesc mult. M-ai pus pe pârtie. Sper să nu mă distragă prea mult de la ale mele, dar am să încerc să-mi fac o idee și despre ce înseamnă un scenariu. Foarte bună precizarea ta.