"2046" sau imposibilitatea de a întoarce trecutul

”Din când în când un tren misterios pleacă spre anul 2046. Fiecare pasager care pleacă spre 2046 are aceeași intenție: vrea să-și recupereze amintirile pierdute. Și asta deoarece în 2046 nu se schimbă nimic. Nimeni nu știe cu adevărat dacă așa și este. Căci nimeni nu s-a întors de acolo. Doar eu.”

Așa începe „2046” și ești convins că vei asista la un film SF. Convingerea ți-o întărește un tren futuristic trecând într-o viteză amețitoare pe lângă tine, printr-un tunel ciudat colorat. Fantastică este însă doar imaginația unui scriitor care săpând după amintirile pierdute scrie despre o călătorie în viitor. El ”pleacă” în viitor pentru a reînvia trecutul. A vrut să plece căci voia o schimbare.

Dacă doriți un regizor care să vă smulgă din tiparele unei vieți ”normale”, apelați la regizorul chinez Wong Kar Wai: ”Ashes of Time”, ”Chungking Express”, ”In The Mood For Love”, ”2046” pentru a aminti doar câteva din filmele sale. Irezistibilele lui viziuni vă for face să înțelegeți de ce criticii i-au încadrat filmele acestui poli-artist în curentul ”realismului magic”. Vom fi martorii unor îndelungi plonjări în străfundurile conștiinței, ori ai unor dulci visări paralele dintre care nu mai ajungi să știi care este cea reală. Veți întreba ”visare reală?” Da, filmele lui Wong sunt dulci/amare visări, sunt niște ”păsări fără picioare”, cum spune o eroină de-a lui, neputându-se așeza niciodată, fiind mereu nevoite să zboare.



Pentru a realiza ”2046” lui Wong Kar Wai i-a luat cinci ani, a fost lansat în 2004 când a făcut furori la Cannes, iar ziarul ”Le Monde” i-a spus ”filmul de vârf al carierei sale”. Scenele sunt filmate cu o minuțioasă atenție asupra celor mai insesizabile detalii. Pentru un fum de țigară într-o filmare din profil, de o neasemuită fragilitate, peliculei îi trebuie 40 de secunde și probabil nenumărate duble de platou. O strângere tandră de mână e filmată timp de peste un minut. Camera se fixează pe priviri, filmul este un joc al expresiilor și al gesturilor discrete. Planurile temporale se suprapun, se încalecă, timpul nu-și mai găsește făgașele, se transformă într-un continuum al memoriei despre care nici la final nu știi de fapt dacă eroul vrea într-adevăr să o alunge, ori o cultivă ca pe ceva neprețuit. E totodată un film plin de erotism dar fără ca acesta să apară pe ecran, totul este subînțeles și se desfășoară ca un mosor la ralanti.

Tony Leung Chiu Wai, unul dintre actorii preferați ai regizorului, joacă rolul unui scriitor. E 1966 și scrie un roman despre anul 2046, de fapt scrie despre propriul său trecut. Iubirea sa i-a fost refuzată de o femeie și de atunci refuză la rândul său iubirile altor femei, refuzându-și astfel orice alt început, făcându-ne să înțelegem că iubirea nu este decât o chestiune de sincronizare.

În ”2046”, parcă mai mult decât în celelalte filme ale lui Wong, femeile au perfecțiunea unui manechin, au misterul și retragerea în tăcere ale unor zeițe. La un moment dat chiar, eroul/scriitorul își proiectează angoasele într-un monolog adresat unei androide care în cele din urmă lăcrimează. Reală? Imaginară? Suntem în 2046 unde orice este posibil. 2046 e numărul unei camere de hotel.

Realismul magic al lui Wong e răpitor. Muzica fascinantă a lui Shigeru Umebayashi, cu care regizorul a mai colaborat și pentru ”In The Mood For Love”, contribuie din plin la aceasta. Întrebarea lui Wong rămâne valabilă: ”există ceva în lumea aceasta ce nu se va schimba niciodată?”

* * * * (*) 4 stele din 5