Călin Sămărghițan

Da, e un tren încet, lent și leneș, dar are și el farmecul lui. Însă trece repede și gara nu există. Mulțumesc pentru încă iernândul semn.

E bine și în Spania, iar poezia orașelor trebuie pusă în valoare. Lăsăm țara Havila departe și deoparte, se vede acum și clopotnița, și restaurantul, și sfertul de secundă, iar bufonul își găsește locul lui. Frumos instantaneu.

Începutul mi se pare șubred, dar se redresează foarte repede, iar pe parcurs poezia dobândește tot mai multă expresivitate și devine un text foarte solid închegat și coerent semantic. Penultima strofă aduce necesara doză de sentimentalism, bine temperată însă. Tot acolo sunt excelent speculate sonoritățile, precum și ritmicitatea cuvintelor mono și bisilabice.

De obicei nu fac sugestii, dar aici nu mă pot abține de la a spune că forma articulată, ”suprema tăcere”, chiar în final, ar fi mult mai sugestivă, frizând sublimarea și accentuând gravitatea expresiei și robustețea discursului de până acolo. E doar o părere, autorul are întotdeauna întâietate.

Și după ce Igor în loc de identitate va fi întrebat ce s-a scris despre el, iar el va răspunde în dodii, ea-și va ascunde ochii în umbra pălăriei ei sofisticate, ca să aburească puțin fereastra și va spune: poate că inima mea va avea vreodată coperți de carton.

Iată cum portretele Rarei continuă cu un dialog de la distanță. Distanța dintre poezii e un răsuflu și spațiu de gândire. Portretele de care spuneam oarecând rămân față în față la distanță de o poezie și-și vorbesc. Dincolo de cuvânt, conexiunile dintre lucruri funcționează în algoritmi lirici. Depășind de mult stadiul de poet experimental în căutarea propriei expresii, Cezara construiește deja edificii.

(Pentru conformitate: comentariul acesta este scris după cel de la poezia precedentă a autoarei, care îi este condiția necesară și suficientă.)

Poate că va veni odată vremea când nu ți se va mai cere buletinul de identitate, ci vei fi întrebat: ei bine, ce s-a scris despre tine? Igor își va sălta atunci sprâncenele și va spune: Eu m-am plimbat pe sub borurile ei lăsate și am crezut că ploaia Parisului e constelația lirei. Când se făcea seară mă ascundeam printre șoaptele ei, dar ce a scris despre mine, asta numai ea știe.

Ai avut cumva în minte țara Havila de pe malul Fisonului? Țara aviiilor, cu aur bun, cu bdeliu și piatră de onix. Știi că unii cercetători serioși susțin că aceasta ar fi chiar Valahia.

Asta ca să știu cu ce ochi să citesc.

Poate că păsările sunt specia cea mai invidiată de om. Unii și-au inventat atunci aripi, alții sar orbește în gol. Alții scriu poezii ca apucații.

Astfel, ideea Cristinei Rusu a zburătăcit o clipă mai îndelungă, a știut din nou să adune, a știut să culeagă. A știut să fie mai altfel. A pus totul la unison, a rescris răbdarea, a știut să guste culori. Un fel de-a uita că suntem doar oameni. A insistat, s-a întins, a reinventat cântecul și structura penei de la început. Vertebra a simțit pentru o clipă că i-a crescut pe dinlăuntru sămânță de cer. Și-a îndoit spinarea, și-a curbat ochiul, și-a deschis palma inimii înspre stăpânii cerului. Și ai apei. Și ai scorburii. Și ai copacilor. Ai zăpezii și ai florii de cais.

Invitații au pus în cuvânt note sonore, sau poate discrete. Un dans în vânt (o, ce egretă fabuloasă la Tincuța!). Cristina Rusu reinventează spațiul de sub cer. O, ce patrie! E greu să zbori. Să-mi spună cineva că asta nu e planare, că nu e cânt cu pene de vânt!

Să-mi spună cineva că n-a simțit cum îi cresc aripi direct dinnnnn spinare!

Insolită apariție a berzelor în februarie. Voce singulară, stâlp solitar, firele întinse sunt mai mult decât simple linii telegrafice. Verb acid, șaradă întreagă, ”Euroapa” tremură și cutremură la rândul ei, demnitarii fac cerc la datorie, iar cutremurații și cutrele-murate ”de fericire” sunt ca întotdeauna la post, bifând protocolar și destoinic formularele CDB (Comisiei de Descuibare a Berzelor). Dezastre naturale să nu-ți mai plece berzele astea de pe stâlp, curat conflict inter(n)ațional. Ieșind din context, mi se pare că una chiar flutura un cupon de pensie.

Pamflet extra, intra și infra european, scris la două rânduri(!), dar ce mi se pare mie incitant este mixajul de humor și rasată expresie (din toate textele și comentariile de până acum), convergând într-o atitudine ce a prins contur. Pe deplin?

Rodica, comentariul tău e brioșa cu ciocolată acompaniind coniacul ușor amărui. Ticălosul de mine și-ar fi spus că a avut fler când te-a ”zărit”, dar preferă să nu. Am citit comentariul cu o delectare înceată. Așa cum ai spus, s-a dovedit a fi poezia eșafod. ”Înfrântă în falduri”. Este exact ce trebuia să fie. Totodată un moft al ”indimenticabilei” apuse. Mare mulțumită pentru popas.

Dragoș, o privire a unui astfel de observator care te-ai dovedit a fi, e de natură să mă intimideze. A reușit să o facă. Dar dacă a reușit și să te facă să guști, mă bucură. Onorat.

Ce era mai important am uitat: textul nu pot să vă spun de unde e, că mă bagă ăștia la plagiat. L-am furat de la mine, eu visându-l, și nu mi-am dat voie să-l utilizez.

Andra și Viorel, mă bucură semnele voastre, totodată plăcut mirându-mă. Dorul de poezie rămâne desigur, așa ceva nu piere odată molipsit, scuze Andra pentru nevederea îndelungată. Iar căciulile de iarnă pentru cuiburi, dle Viorel, sunt coaja de ou protejând pielița gândului. Vă citesc în continuare, sper că sunteți bine.

Văd că mi s-a-ntins vizuala până spre primăváră. Cu accent pe a desigur.

E interesant ce spune dl. Pleșu acolo, dar, cu tot respectul, cred că e foarte subiectiv. Totuși, din perspectiva domniei sale, cred că e normal aceasta, și are dreptate în câteva bune privințe, căci domnia sa gândește întregul fenomen Puric (îmi place să-i spun așa, ”fenomen”) ca un intelectual și nu ca un mistic. Or dl. Puric a depășit de mult acest prim simplu stadiu și se situează oricum pe un post de vârf de lance pentru un mesaj și o concepție de viață (atenție, nu simplă teorie ori viziune!) care poate fi foarte ușor (și convenabil) atacată din perspectivă strict socio-psihologică. Sunt convins că și părerile teologilor de anvergură pe care îi avem, înregistrează diverse nuanțe.

Cu toate acestea, în mai anul trecut, dl Valeriu Sofronie ridica tot aici o problemă cotangentă (http://www.poezie.ro/index.php/press/1838803/C%C3%A2t_un..._Purice) și am înclinat să-i dau dreptate: la cum gândesc eu în acest stadiu parcă aș spune la fel cu domnia sa, că din punct de vedere creștin nu poți să te dai pe tine exemplu (atenție la nuanțe!). Pot foarte bine să greșesc, de acord, dar iarăși: nu l-am auzit pe dl Puric spunând vreodată aceasta (că domnia sa ar fi exemplul de urmat), dar în subsidiar se poate deduce acest lucru. Aceasta e și singura dilemă care mă incită încă la acest ”fenomen”.

Altfel, tot respectul pentru dl. Puric, odată cu toată bucuria de a fi contemporan cu acesta și de a-i fi simțit fervoarea pe viu. Este și rămâne un personaj harismatic. Mă simt tentat să mai adaug câteva chestiuni în privința receptării (deplin pozitive, vă asigur) a ”mesajului Puric”, dar ar fi dintr-un cu tot alt punct de vedere decât cele aduse până acum în discuție. Nici cel al ”convertitului”, nici cel al necredinciosului, nici cel al simplului spectator, nici al agnosticului, ci ar fi vorba de o luare în discuție a aspectului soteriologic versus aspectul ontologic, dar mă tem că ar îngreuna linia desfășurării discuțiilor de până acum. Și nici nu cred că e cadrul.

Deocamdată rămân la părerea enunțată mai sus: să ne pară bine că suntem contemporani cu acest ”fenomen”.

Doamnelor și domnilor, discuțiile sunt savuroase și fac deliciul oricărui cititor, ridicându-se totodată la măsura de elită a articolului. Așadar, continuați, ori, pur și simplu, citiți poposind! Autenticitatea și credibilitatea autorului se pronunță din nou, acesta neoprindu-se decât asupra subiectelor cu greutate.

Sunt absolut impresionat ori pur și simplu lămurit asupra reacțiilor, privind acest adevărat fenomen al ”puricismului” care cred că va caracteriza în continuare cumpăna dintre deceniile de început ale acestui secol. Ce va fi, cum va evolua, cum va fi privit de generațiile următoare, sunt doar întrebări pentru care merită să încerci să vezi mai departe.

Interesantă distincție între umor și bășcălie, bine nuanțată, benefic amintită (asta ca să aduc și eu o remarcă).

Dl. Manega spune că Dan Puric ”luptă singur”. Dar lupta de unul singur e singura credibilă.

Salut inspirația și oportunitatea acestui articol de presă, felicitând autorul și mulțumindu-i.

Comentariile pline de miez ale autoarei m-au trimis în paginile domniei sale, prilej de a descoperi un condei format, o scriitură sigură pe sine și un discurs matur, deja orientat. De la jocul lingvistic, trecând prin subtila satiră și ajungând până la alegorie, textele autoarei invită la viitoare lecturi și spațiul de aproape. Vom reveni.

(Cred doar că a fost o greșeală ”strategică” să începeți cu acele ”Epitafuri”. E riscant să debutezi cu texte de stil.)

Serafimul omului de tine, mai mult cerb și cocoș fumuriu, doar ”uneori om”, umblător la harnicii stupi, răsfoaie aist bestiariu, ”înălțătorul de grâu” și ”flămândul de lună”, cel ”gândind apa” și ”scuturând frica” din pene, grăiește zicând că spune. Scrie zgâriind că semne. Lișiță de lup că șarpe.

”Topitor de metale”, Serafim își completează astfel portretul, își scrie cartea și viața, sau ce zice el că e aripă strânsă și flacără de văzduh. Mereu surprinzător, nou și același, ”Stilișteanu” continuă un soi de marș cadențat, drum de-a piezișul, soldat de câine cu piele de solzi. Cu toate acestea personajul nu e fantastic, nu e fantasmagoric, nu e nălucă și nici abur. E cât se poate de real, iar uneori îți bate în poartă. Dacă nu ți-a bătut până acum, stai și ascultă. Și nici măcar nu mai e poet, că trece dincolo și e carne de trup de gând.

Am scris! Lup fugind de haita de oameni.

Mulți scriu invers, adică invazia se produce viceversa, poezia trezindu-se asaltată exasperant de platul cotidian. Nu este cazul aici, unde asaltul liric și ochiul reflex al artistului vin să răstoarne o percepție îndeobște încetățenită. Obiectele casnice sunt fantasmagoric transfigurate într-un un ”mătăhălos”, într-o ”balenă nesățioasă”, cu un ”miros eroic”, toate conducând (surprinzător dealtfel) spre un ”trup de abur” anunțat încă din titlu. Sunt amănuntele care marchează invazia poeziei în cotidian, afluxul producându-se, după mine, la: ”trăgând în piept aerul patetic/ al răbdării”.

Într-adevăr este o poezie de o ușor altă factură a autoarei, o renunțare la ”dantelă”, așa cum bine remarca criticul Ioana Geacăr mai sus. Mă bucură remarcările și-mi las și eu iscălitura aici.

Văd că mai nou, excelența Rarei se manifestă în conturarea unor portrete poetice seducătoare. Este vorba de portrete interioare, căci ochiul ei nu rămâne în capcana suprafeței lucrurilor.

Portretul de aici (mai are unul minunat în ”neliniști defrișate”) are doar câteva linii: privire, colivie, memorie etc.; o stare: încălțări pline de apă; și un vag iz de cântec de copii în ceață. Veți spune: și ăsta-i portret? Bineînțeles că e portret!

Ideea e că ieși din necesar purificatoarea recluziune, începi să te plimbi prin poezie și, brusc, vezi o delicată mână înmănușată desenând forme în aer.

Cafeneaua aceea ar trebui să devină celebră.

Este fenomenal ce spuneți aici. Nu am replică de subsol de text, lucrurile astea se discută în direct, deoarece orice aserțiune aduce o prea puternică nouă nuanță. La fel, lucrurile trebuie bine cântărite, dar întâi și întâi, pentru cineva care mi-l pune pe Steinhardt de mână cu Brâncuși în fața unui Genette ori Vattimo (care, prin comparație, par din alt secol, se pare că teoria literară se trezește în urma teologiei sau a artei) îmi scot pălăria. Și în semn de respect, dar și ca să mă scarpin în cap ca să gândesc mai... iute.

Hristos postmodern spuneți? Probabil că acum 500 de ani ați fi fost ars pe rug pentru așa ceva, dar îmi pare mie că părintelui Stăniloae i-ar fi lucit o sclipire speculativă în ochi.

Felicitări și pentru incursiunea în Camil Petrescu. Acolo m-ați făcut să-mi reconsider o poziție întreagă cu privire la Gheorghidiu, pe care îl vedeam mai curând un filosof plutitor pe aripile războiului. Și tot acolo, la bine pusa ”chestiune rusă” iar am ridicat o sprânceană.

Deci: imprevizibil, subtil în asocieri și conexiuni... De urmărit.

Proza și poezia în formă fixă vă prind de minune. Rămân la părerea că faceți dovada unui scris sigur și format. Strecurarea inserțiilor poetice sunt de efect (vezi șoapta din ureche a biciului). Dacă binevoiți, contactați-mă pe adresa de la profil pentru a vă face o propunere.

În mai puțin de un an, Iarina Copuzaru reușește să se impună pe acest site ca una dintre poetele emblematice. Acesta este deja un fapt care nu poate fi contestat. Nu i-am citit până acum vreun rateu, ceea ce pentru aproape 100 de texte este o performanță demnă de luat în seamă.

Formula ei lirică nu poate fi ușor rezumată, întrucât ființa ei caleidoscopică se desfășoară întotdeauna în nuanțe noi și surprinzătoare. Poezia ei este centrată pe propria-i persoană, dar fără a ceda niciodată ispitei de a împrumuta vreo formă egocentrică, întrucât acolo, dinlăuntrul egoului, sunt privite apoi cu ochi transfigurator lucrurile și întâmplările dimprejur.

Posesoare a unui filtru poetic indubitabil, chiar dacă nu este o poetă a metaforei, rămâne una a viziunii. Este mai puțin o poetă a naturii, dar este una a reliefurilor interioare. Excelând în mânuirea comparației amplu desfășurate, alegorică deseori (cum bine remarca de curând dna Nache Mamier), deși este nonșalantă în a se descoperi pe sine ca autor, ființa îi rămâne ascunsă sub evantaiul nenumăratelor nuanțe pe care le iau formele ei de exprimare.

Este o poetă care se face pe sine parte a speciei pe care o analizează: priviți cum se teme aici ”c-o să ni se termine moartea/ odată cu ninsoarea” și toate vor fi atunci ”prea încăpătoare”. Această specie numără uneori doar două exemplare, alteori te cuprinde și pe tine, cetitoriule!