Călin Sămărghițan

Vezi? La asta sunt bune veșniciile!

Îmi place că ai ”stil” și-n abordarea răspunsului, ceea ce la vârsta ta nu poate fi decât de admirat. Pentru a avea substanță scrisul trebuie să fie mai mult decât un simplu act estetic. Așa cum poezia fără ontologie e zero, proza fără frizarea limitelor ei, se risipește în neant. Am mai făcut aceste precizări pentru a-ți saluta și atitudinea, întrucât ai spus că ”nici cea mai perfectă exprimare nu pare suficientă”. Și nici nu ”este” suficientă. Perfect îndreptățit. Acesta e singurul punct de plecare valabil.

Se spune că-n fântânile adânci chiar și-n timpul zilei se văd stelele. O astfel de oglindă urcă și coboară pe fir poetic în duminica scării. Dincolo de nisipul întâmplării, lumini. ”Acum/ și iarăși acum” nu e doar o formulă poetică ci o stilizată incantație liturgică.

Lacrima cerului e apa fântânii. Poezie de atmosferă dar și o coborâre mistică spre străfunduri de sensuri și simboluri (”simboale” mai corect, pentru a păstra încărcătura arhaică) ce vin de departe: fântâna și piatra, lumina și unda, vulcanul/focul și lacrima. Mesajul e ambivalent: urcușul spre înalt e totodată și coborâre spre inimă, dezlegare de ”întâmplare rară” surprinsă în vers, taina clipei căzute.

Figură unică și expresie aparte, tânăr critic literar de lungă perspectivă, cu background poetic, ceea ce-i dă un plus de credibilitate, atent la faptul scriitoricesc atât tipărit cât și virtual, voce plină de sensibilitate dacă-i asculți înregistrările, sunt doar câteva dintre calitățile autorului care fac cu siguranță din volumul său o carte de căutat.

Ei, Teodor, cum sună?

”Recunosc” stilul.

Are tensiune, mergi și tu spre alambicat, stufos și psihologic. După cum a spus și dl Cornescian, se înregistrează un progres și aceasta nu numai aici, ci din ultimele scrieri, ceea ce e îmbucurător. Progres în sensul că ai mult mai multă grijă la construcția frazei, care nu mai înregistrează slăbiciuni.

Ideea e însă să nu te oprești la acest stadiu, dragostea nu e decât o temă secundară în proză și trebuie grefată pe teme majore. Asta vine, bineînțeles, cu timpul, dar zic doar ca să știi că aici nu e un capăt.

Are câteodată un soi de sarcasm de un foarte bun simț ...poetic, aș zice. O reușită detașare auctorială de text care conferă acestuia autenticitate.

Ar mai fi de spus, dar mai citesc.

Deoarece este un fel de reinventare. Eu credeam că azi nu se mai poate scrie atât de bine cum ai făcut-o aici, cel puțin în prima jumătate. Pe mine m-a răpus cu cât era ea de ...așa și cu alergatul fără lătrat al ogarului. Ai prins ceva acolo și nu-mi dau seama de unde. Și să patinezi așa, fără să zgârii, în jurul lui Nichita, nu e de ici de colo.

Nu știu de ce, explicațiile aglomerate din jurul visului de la final, mi-au părut că trenează puțin.

Eu nu cred că te-am mai citit, dar mi-ai zvârlit de-acum sub ochi niște delicatețuri irezistibile.

Aplauze pentru final.

Seducătoare cantabilitate și echilibrat ritm intern. La nivel conceptual aș remarca o coerentă construcție ce culminează cu generoasa proiecție lirică din final. Dacă la toate acestea adăugăm și multiplul de 8 al versurilor (probabil întâmplător) avem toate motivele de a aprecia cele două stanțe distincte atât textual cât și semantic.

Același gând atârnat, scoborâtor din dealul cisnădior, unde ”popasul” ne-a avut oarecând martori.

Interpret pe măsura valorii poeziei sale, galant mânuitor al floretei cuvântului, Adrian Munteanu se păstrează (și invită) spre înaltele cote lirice care îl caracterizează. Nu voi putea fi acolo, motiv care mă va determina și mai mult să vă aducem la Sibiu.

Interesantă proiecție orfică a ionescianismului post factum.

Ce vreau să spun, e cuprins în titlul comentariului meu, dar nu pot detalia aici din motive lesne de înțeles. Un soi de cenzura transcendentală, care pentru fiecare conștiință lucrează diferit, nu ne permite întotdeauna a face publice concluziile ultime ale tuturor reflecțiilor noastre. A înțelege, așadar, fiecare ce poate.

Desigur că m-am agățat de frumosul paralelism ce se poate desprinde din acest articol, între Maria-Magdalena și Euridice, contrast care poate fi superb speculat la orice nivel. Ocolind, deci, elegant, cenzura de care aminteam și care nu-mi îngăduie a spune chiar tot, mă limitez doar la aprecierea că se pare că omul va rămâne mereu fascinat de fereastra din zidul înspre Grădină. Poți călători și stând pe loc, dar Orfeu nu s-a mulțumit doar cu atât.

Mă opresc aici, așteptând și alte articole la fel de incitante. Concluzia e că-ți mulțumim, Carmen, pentru prilejuirea acestor divagații pe temă dată.

Surpriza din ultimul vers are un farmec deplin. Nu mai stau să caut de ce, ca să nu ocup spațiul tipografic.

Frumoasă exemplificare a rarei calități a lui Steinhardt de a privi spre miezul lucrurilor prin fereastra spre sine, și de a releva dimensiunea profund umană a prieteniei ce depășește tiparele limitative ale ideologiilor de orice fel.

Adriana, am citit cu plăcere comentariul și salut semnul generos în aprecieri. Dacă a lăsat un ecou înseamnă că nu e scris chiar degeaba și este de apreciat răbdarea ta de a fi parcurs tot șirul comentariilor. După cum am și spus, la început a fost doar textul, la fotografie am apelat doar ulterior căci mi s-a părut și mie a fi în ton.

Nu știu cum am ajuns în pagina dumneavoastră, dar mă felicit. Și vă felicit în același timp. Am citit cred că ultimele 10-12 de poezii și am găsit câteva care merită menționate: cea de față, Închinare, Șoapte în noapte, Cântec pentru o fântână, Cântec de toamnă mi se par cele mai izbutite.

Bună tehnică literară în poeziile cu formă fixă, paletă lingvistică generoasă, construcții îngrijite, cantabilitate.

Cred că finalurile ar trebui scrise puțin mai atent, o treaptă mai sus în sugestivitate și poate mai mult discernământ în abandonarea temelor derizorii.

Uf, ce aglomerație! Iarăși o să calc pe cineva pe bătături. Cineva spunea că dacă vrei să știi dacă o poezie se susține, să o citești dimineața.

Că sângele unui om poate fi de ”calitate artificială” e un gând lovit cu unghia în pereții de sticlă, dar depinde din ce parte a acului privești. Dacă ești la capătul ascuțit, se prea poate să te simți gol ”până la idee”. Pe orificiul îngust și lung ca un tunel vine străinul. (Îmi amintesc că unele facțiuni religioase sunt împotriva transfuziei ori a implanturilor, tocmai ca să nu-ți aduci un străin în tine, dar se pare că Rara speculează această idee la nivel poetic.)

Poți să ai tot cotul julit, ”tot capul tăiat” ori tot spatele o vânătaie și atunci din vene răsar surprize, iar din molecula străină de sânge ți se poate înfige în inimă o mână străină. ”Cine mai crede”? Poetul?

Pe vena artificială de plastic vine sânge străin și-ți aduce cu el singurătatea și atunci condeiul rămâne suspendat: ”moartea nu e decât o decorațiune interioară”. ”Demodată”. E și secvența poetică de cel mai mare efect.

Concluzia e una singură: există poeți pe val și poeți care rămân.

Bucuros de părere, pe imagine a și mizat autorul.

Un fel de cină de taină, pesemne. Ciudățică schimbare de grafie pe parcurs, dar nici valurile mării nu-s regulate chiar dacă-și păstrează cadența.

Alegoric pe alocuri, alteori doar contemplativ, textul curge cu stăruința unor maree sub atracția Lunii și a Soarelui, care aici se numesc visul și marea. Avatarurile acestora trec succesiv prin mai multe forme, o spirală retorică închizându-se pe final într-o scoică pierdută.

Scoica, în onirologie, conferă prezența principiului feminin. Să fie aceasta cheia?

Păsările acelea lungi zboară cu marea strânsă la piept... ca să parafrazez. Eu nu cunosc rețeta poeziilor tale, iar ingredientul secret e bine disimulat. Ce se vede e că există o finețe a expresiei care, dacă te apropii prea mult sau prea brusc, se risipește.

Cetatea de sus și sângele crud de bărbat. Cum adică, ”atât”? Păi atât, ce altceva!

Poate de aceea.

Domnule Sibiceanu, onorat de intervenție. Întotdeauna lucrurile spontane sunt cele de cel mai mare efect, iar asta se simte în ”experimentul” cu pricina. De aceea mi-a și fost teamă să intervin, ca să nu tulbur limpezimea. E un lucru întâmplat frumos.

Impresia că nu există, e general valabilă, cred.

Mulțumesc pentru oprire și semn.

Mă bucură atenția dumneavoastră, mulțumesc pentru trecere, ”semnele” dlui Petruț sunt deja cunoscute, iar gestul este notabil. Primăvara e bine mulțumesc prin alte părți, are gânduri mari și aștept să vină marea dezmorțeală la scris, pentru o proză mai întinsă și foarte ambițioasă.

Poezia însăși este un risc asumat. Acela de-a nu te mai putea întoarce. De-a nu-ți mai putea închipui lumea fără ea. Mulțumesc dna Angela pentru privirea atentă.