Bogdan Nicolae Groza

Shhh, Ela, shhhh!

pastrez jucarii, zgomotoasele si complicatele mecanisme
in landoul in care te plimb incontinuu
cand plangi le agit si scot un sunet plastificat ca de concert
te opresti din scancet pentru a le auzi muzica
si apoi musti buzele ca nu intelegi nimica si plangi iar

sh, ela, sh...
rupe un pic gatul papusii, fa-o bucati pe Barbie
fara mila
iti cumpara taticul alta
voi pune vechiturile de jucarii intr-o cutie de carton
vo scrie ceva ininteligibil
si le voi dona sinistratilor care le va deschde in numele tau
si va intelege...

shhh, ela, shhh
ar trebui sa inveti sa umbli de acum cu antemergatorul
prin camera ta plina de papusi decapitate
sa te deplaseeeeeeeeezi copacel-copacel si sa dansezi amuzant
dand din picioruse mai ceva ca michael jackson
sa murdaresti toti peretii si mobilierul cu creta ta de import
sa scrii in hieroglife nuami de tine stiute despre elasuntsiamunanisor
si nu mai trantiti asa usa ca ma asurziti...

shhh, ela, shhh, nu mai plange
ca acus vine mos niculae cu daruri
sacul lui va fi gol si in intuneric
la ce preturi a vazut el la jucarii de fetite

surprizi excelent primordialitatile. \"Fereasta mare si inalta dasupra capului\" reprezinta firmamentul, cu stelele. \"acele geamuri triunghiulare\" de fapt asa le vedem noi, ca ar fi razele lor, un fel de unghiuri, triunghiuri, unele mai mari, altele mai mici, unele ma ingrosate, altele mai subtiri.
Ochii-mi cautau culoarea pierduta, si e normal sa fie asa. Odata ce s-a petrecut miracolul nasterii culorile nespuse, se estompeaza, se pierd si spectrul luminii invadeaza irisul. Goliciunea nu e numai a truului ci a spiritului, a cunoaasterii, a fi gol inseamna si a nu intelege misterul lumii in care te-a nascut mama si tata, intr-o simbioza a dragostei. Surprinzator e aici imaginea olarului, al mesterului universal, cel care plamadeste din lut orice. Practic se formeaza un ( alt) triunghi, pentru multi inteligibil. De aia olarul, cel de-al treilea personaj magic, nici nu plange, nici nu rade, nu geme si nu se spala pe maini. E olarul misterios, ascuns, fara de care nimic nu s-ar fi putut face...
Finalul e unul obsesiv. Repetitiv. Tocmai pentru a da greutate poemului, prin senzatia de coplesire. \"peste mine erau norii norii erau norii peste mine era cerul cerul
era cerul\" Nasterea ca miracol si ca mister> Ca revelatie si ca fiinta. Si langa aceste entitati celeste, \"pruncul\" simte si o entitate pamanteasca, cea mai draga si mai minunata, care il vegheaza. Femeia. Cu menirea ei. Aceea de a iubi, de a se darui, de a naste, de a da viata \"peste mine era femeia femeia
femeia care plânge femeia care geme geme geme
femeia care naște naște, naște doar\"
Superb simbolism al fiintarii pe acest pamant, regasesc in acest poem splendid, care m-a surprins prin bogatia simbolurilor.

prima parte e usor descriptiva, dar apoi comprimi mesajul pt a reda altceva. Ne transpui, pe noi, cititorii, intr-o alta ipostaza. Oboseala ta, parca o resimtim si noi, dar nu e o oboseala care ne streseaza, care ne moleseste ci una contemplativa. Fumul devenit umbrela, apara impotriva unui frig ce poate veni din exteriorul nostru, de undeva de sus, de aceea tigara, perceputa ca baston regal, desi o comparatie cam fortata, dupa parerea mea, poate sa denote o distinctie aparte si un mister.

Oho, licurici. Demult n-ai mai trecut pe la mine. ma bucur ca mi-ai facut o zita. Multumesc de gandul tau lasat aci si te mai astept

Sorine, o poezie cu zvâc, nerv, ironica, si cu mult, mult adevar. Acel \"băh\" e ca un strigat de lupta, ca o trezire dintr-o stare pasiva, ca o revolta impotriva mediocritatii afisate cu nonsalanta pe toate posturile de televiziune pt a le creste, cică, \"reitingul\" si, cine stie, poate libidoul la unii ahtiati dupa emisiuni de acest gen.
Foarte buna \"revolta\" ta.

Care cravata, Mircea? Cred ca m-ai confundat :))

Inceput foarte sugestiv, sententios, metaforic pana la esente. Ghemuirea e starea cea mai incompleta a existentei. Pt ca presupune o stare intermediara, intre a sta drept si a sta culcat. Poate de aceea fatul, in uterul viitoarei mame, e ghemuit, asteptand \"eliberarea\" indreptarea existentei lui la forma verticala. Asa si poetul, a intuit starea asta imperfecta in \"palma stanga\", stanga care este mai mult indemanoasa, ca sa zic asa, fata de dreapta care este mai meditativa, \"inzestrata\" cu virtutii spirituale.
Strofa a doua e diferita complet de prima. E o strofa indreptata nu spre interior ci spre exterior, spre \"cel care striga tinand soarele de brat\". Adica un zeu solar, fiul lui Jupiter, care e rugat de autor sa-i \"aducă aminte de tălpile-i desculțe\", adica de a-i arata lui si implicit zeului ca e simplu si deschis spre cunoastere. De aceea, acestui zeu \"i s-a facut sete\". prea multa \"adastare\" la brat cu zapuseala soarelui, cu rasaritul si apusul lui, rosu, iti provoaca dorinta de racorire. Spiritualizat, autorul duce in mana dreapta toate culorile, de fapt, curcubeul, insa asupra \"rosului\" se inclina intotdeauna. Rosul e culoarea primordiala, a inceputului si sfarsitului, si, recunoscandu-i-se suprematia asupra celorlalte culori, e normal sa \"te pleci dintotdeauna acestuia\"
Simbolismul intregului poem e unul solar si... mult mai mult, cu final optimist

Haioasa intamplarea asta tragi-comica. scrisa cu umofr, nerv, ironie , ai surprins perfect incultura si prostia universal-valabila, parca o prostie proverbiala ca cea din basmele lui Creanga. Tot dialogul mi-a placut, toata divagatia in jurul taierii porcului dupa normele europene, dar mi-a retinut atentia, in mod special, pt ironia sa fraza: \"E prea larga si gazul asta de butelie e prea diluat\" Da, am auzit si eu mai demult pe un post de televiziune, nu mai stiu unde, cum ca o copmanie de distributie a gazelor, dilueaza gazul de la butelie, punand nu stiu ce substante petro-chimice, pt a-i insela pe tarani. Finalul, e intr-adevar unul haios de tot si, de ce nu, poate fi posibil in romanica noastra postrevolutionara si integrata.
Un text care m-a binedispus.

Off, am scris un comenttariuu care nu s-a mai inregistrat :(( Revin,desi nu cu aceeasi acuratete ca in primul comentariu. Deci: prima strofa e interiorizata. autorul simte cum e sa fii in staree ghemuita, o stare intermediara si incompleta intre verticalitate si/sau orizontalitate, starea fatului in uterul mamei. Din strofa a doua insa, discursul dcevine exteriorizat. Autorul se adreseaza \'celui ce striga tinand soarele de brat\" adica unui zeu solar, poate fiul lui jUpiter. Acestuia ii adreseaza o rugaminte; sa-i aduca aminte de talpile lui desculte, adica de simplitatea lui, de deschiderea lu ispre cunoastere, caci talpilor, numai atunci cand sunt goale, li se activeaza simturile dactile. Dar amintindu-i de faptu lacesta e de fapt o dubla amintire, pt ca si celui ce tine soarele de brat sa ia aminte la ce zice, la transformarea spirituala care are loc. de aceia zeului solar i se face sete. Si nu-i de mirare, avand in vedere ca sta alaturi de arsita soarelui, de apusul si rasaritul lui, de rosul acela puternic care mistuie totul. autorul, urcat acum pe o treapta superioara, duce toate culorile in mana dreapta, mana spirituala, prin excelenta. Dar de fapt poetul duce curcubeul, si se inclina rosului, adica culorii primordiale, a inceputului si sfarsitului de lume, culorii vietii si a pasiunii. rosul este suveranul culorilor, de aceea e zugravit adesea ca simbolizand soarele, in fazele lui de apus si rasarit. Poetul e constient de puterea acestei culori si, cum zice el, \"ma plec dintotdeuna culorii rosii\"
Un poem cu multe simboluri, un poem solar, cu un final optimist.

Mircea, imbini frumos anafora cu metafora si cu repetitia obsesiva a unor cuvinte, incat redai imagini foarte sugestive. Te rog ai grija la typo. Revino asupra textului si corecteaza, pe ici, pe colo. Caii, pe care tu ii invoci i-ai plasat bine in poeem. Mi-a retinut atentia versul \"caii aleargă prin tata\" Spus frumos de tot. Apoi si \'inima\" cu multiplele ei interpretari si atributii, isi gaseste loc printre versurile acestui poem scurt si sugestiv. Versul final e puernic> a rostogoli la intrare un inger inseamna a-i lua locul. Mie asta imi sugereaza, si cred ca asta a fost si intentia ta. Tatal tau face schimb de roluri. El devine inger, iar ingerul e rostogolit intr-un mormant curat. si iata cum se imbina armonios vechiul cu noul, viul cu neviul, celestul cu pamantescul, pentru un echilibru al universului, de care noi, muritorii prea putin avem habar.

La multi ani si din partea mea. Un colaj reusit de ganduri si haiku-uri, pentru o poeta speciala si mai rar contrata de unul ca mine, din motive obiective ;))

un poem rotund, matur, in care trecerea de la o etapa la alta, superioara, se face la vedere. Autorul insusi ne invita sa-i constatat \"coacerea\" sa-i culegem frunctele, ca a dat in pârg.
Iar ezitarea celorlalti e chinuitoare, \"invitatia\" facuta nu e onorata. Receptorii nu pot intelege minunea coacerii si de aceea stau la \"cozi interminabile\" Tot ceea ce tb sa faca ei e sa desfaca palmele si sa vada soarele, revelatia, sa stie ca radiaza si ei de lumina, ca au dat si ei fructe. Or, acest procedeu sufletesc alchimic e cel mai greu de realizat.
Usor elegiaca, poezia place prin finalul optimist

\"nicaieriul\" asta al tau ma duce cu gandul la un taram borgesian, un taram unde n use ajunge decat daca strabati toate lumile posibile si doresti un loc unde sa nu fi fost niciodata. \"privirea intepenita\" e de fapt o concentrare a ochiului spre ceva, spre undeva. Poate de aici si miile de ganduri care haotic trec prin minte, astfel incat nu mai stii la ce te gandeai, o confuzie a trairilor si impresiilor. Si atunci faci gestul firesc al privirii spre pamant, spre a gasi un raspuns. Si raspunsul vine de la furnici care presimtind o altfel de stare htonica alergau disperate spre un loc numai de ele stiute: NICAIERI.
Un text de maniera scurtta dar care spune multe

Eu sesizez altfel poemul. Acest \"ah\" spus parca cu naduf, e chinuitor. Strigatul strapuns de sete e unul extrem de acut. setea poate avea multe intelesuri si interpretari. De aici si constientizarea poetului asupra neputintei lui de a-si potoli aceasta aceasta insetare. Iar \" ocean imens \" nu il vad ca expresie pleonastica, ci percep acest \"imens\' ca ceva necuprins care te copleseste, care te sufoca, care de inspaimanta. Aici exrpresia \"imens\" e hiperbolizata. Da senzatie unui ocean care nu se mai sfarseste, caruia nu i se cunoaste adancurile si marginile. Si spaijma de acest ocean e cu atat mai mare cu cat acesta \"refuza sa-si verse apele\" adica sa purifice, sa dea viata. De aceea, cu tot oceanul din jur, cu toata imensitatea lui, spiritul, sufletul, se simte secat. E chinuitoare aceasta singuratate launtrica, ce pustieste. In rest, ecoul auzit de poet si care-l impinge din spate e singurul pe care-l mai aude. Un ecou inselator, un fel de fata morgana care-i da iluzia de eliberare, de nemarginire, de zbor.
Totusi, ca si alcatuire, parca ceva n use leaga in acest poem. O fi de vina poate acest \"erup\" care ma duce cu gandul la vulcan nicidecum la ocean? Nu stiu. Doar autorul e cel in masura sa stie de ce a scir asa si eventual sa clarifice el nedumerirea mea. :)

da, uneori simtim nevoia sa ne \'hidratam\" corpul ne-o cere, in diferitele moduri. La tine observ o \'foame\" mai altfel. Muscatura din carne, din materie, din trup, are drept consecinta mirosul de mortaciune. E o muscatura si o hrana necesara ,totusi, altfel nu se poate supravietui. Mistuindu-l pe celalalt te mistui pe tine intr-o simbioza cu celalalt. De aceea si dorinta de a domina universul celuilalt. Insa impulsul de a-ti duce pana la capat gestul \"calcarii\" trupului, ramane nefinalizat, deaorece intervin doua lumi, cea materiala, reprezentata prin carne, trup, si cea imateriala, cerul, reflectat in ochi, ce face imposibil gestul. De aici si disputa intre ratiune si sentiment, intre minte si nonminte. Asezarea craniului in brate si smulgerea neuronilor acuzatori are drept scop de a depersonaliza si schimba. Daca inainte nu ai facut gestul rewspectiv ,acum, dupa \'operatia\" respectiva, arunvand la cos ratiunea, ramane doar un golem, un rest de om care fara remuscare musca din carnea celuilalt, il calca si apoi merge mai departe, as zice eu, fluerand.
Toata operatiunea aceasta simbolica, pe care poetul ne-o arata, sugereaza o lupta a spiritului impotriva materiei, o lupa a necesitatii impotriva impulsului, o lupta a contrariilor, fara de care viata nu ar putea fi completa si s-ar deshidrata inainte de vreme.
Ca structura, poemul poate supara prin unele repetitii ( raman..., calc-calcand) si un pic poate e prea descriptiv, in anumite momente. As renunta, dupa mine la conjunctia \"si\" folosit des, lasand poemul un pic mai ermetic. Dar desigurt, asta e doar parerea mea. :)

Ligia, ai dreptate, mai trebuie lucrat pe poem. L-am postat asa, ca un bruion. O sa vad ce si cum o sa fac, unde sa mai modific.
Multumesc de gand si de semn :)

o fi ardeleanul. ca el e iute la manie si numai ce-l enervezi ca si scoate cutitul sau da cu pumnul in masa :))

Madalina, multumesc de comentariu si de observatiile tale, voi reveni asupra poemului si voi scoate abundenta de \"si\"
ai descifrat frumos poemul si asta nu poate decat sa ma bucure.

amintirile noastre sunt mereu pure, cu acea savoare si nevinovatie pe care timpul nu le poate altera sau degrada. Ce sesizez aici e o minunata amintire despre \"cum a fost odata...\" iar acest odata e la fel de proaspat in mintea autorului, chiar daca locul e acum schimbat total si poate inestetic. Intoarcerea in orasul adolescentei tale, poate insemna, metaforic o intaorcere in tine, in sufletul tau ingenuu de la acea vreme. Poate sa mai insemne si o nostalgie dupa o altfel de lume si de atitudine, un altfel de viata. Si daca se spune ca \"priam iubire nu se uita niciodata\" asa e si aici. Primele amintiri cu adevarat curate, placute, pure sunt cele din anii adolescentei, anii cei mai frumosi si cei mai fara griji din viata omului. Cu timpul, imbatranind, omul uita multe lucruri, dar nu si anii copilariei lui, semn ca inconstient si mental se intoarce la inceputurile vetii lui. Apoi pasajul care m-a impresionat e al pietrelor care strigau incontinuu mircea mircea mircea mircea... semn ca ele, in vesnicia lor muta si in memoria lor, te cunosteau, semn ca ele traiau alaturi de tine amintiri de vis, unice, irepetabile.
apoi autorul face brusc un salt intr-o alta anamneza. Deja isi aminteste ca e matur \"rămas să mă izbesc cu luntrea de-o stâncă
într-o apă fără izvoare și fără vărsare până m-au luat la oaste
și acolo am învățat să fiu bărbat n-am mai plâns\" S-a schimbat, si-a reprimat pornirile, s-a dezumanizat, un pic, sub spectrul varstei adulte, dar sufletul, inima inca traiau/traiesc nostalgia copilariei/ adlescentei. De aici, intr-un fel, si \"furia\" lui, ca sa zic asa cand \" dădeam tot mai des cu baioneta intr-o păpușă de cârpe
când am plecat de acolo știam deja să ucidem\" da. Ucidem sentimente, amintiri, visuri, ancorandu-ne in realitatea imediata, in lupta pentru supravietuire, uitand sa mai fim aidoma pruncilor, nevinovati, fara griji, fara suparari si ranchiune tinute luni/ani intregi. Singura supapa prin care autorul respira anii tineretii sunt amintirile, pe care cu un stil aparte, ni le aduce noua, parca spunandu-ne, aveti grija de voi, de aminitirle voastre. Un om fara amintiri e un om pierdut, un om al materialului, un om al carui suflet nu mai stie/vrea/poate sa se intoarca in trecut, la varsta inocentei.
Finalul te trezeste brusc din visare, din amintire. Da mama vin imediat, scris in germana pentru a da savoare textului, ne arata ca nu putem fi dusi cu gandul undeva departe si la care n-are acces nimeni, fara voia noastra, ci ca trebuie sa ne zbatem, sa ne traim, sa ne mistuim pentru a da sens prezentului vietii noastre si a nu trai in trecut.

Mircea, am vrut sa fie un poem in proza, nu stiu in ce masura am reusit. Ma bucur ca ai lasat semn aici si te mai astept pe la mine.