Bogdan Geana

Sunt perfect de acord cu Doru, cred și am tot spus-o că prima mână la un poet ar trebui să fie și ultima. Pentru că, după mine, poezia e stare, e bătaie de aripă și nu uzură. Și fiindcă sângele apă nu se face, probabil că tot juxtalismul este de vină pentru apropierea pe care o simt față de poemul tău. Să vorbești de acel „summer's almost gone” și să ne amintești că stau impozitele neplătite sau că ți-ai spart de stânci ochelarii Ray Ban. Numai eu și încă câțiva am avea îndrăzneala să vorbesc despre moarte și despre penaltiul repetat doar-doar or înscrie adversarii, din meciul Rapidului. Și acum ești și tu! Te rog eu mult, pune-i voce și trimite-o pentru Radio Agonia. Good job!

Este mult mai simplu si de calitate pe whatsapp.

Stimată doamnă Simion,

probabil că nu ați observat, dar pe grupul nostru când ne adresăm cu numele de familie nu e ceva bun. Prin urmare, aș propune, dincolo de perspectiva vreunui conflict imediat între noi să ne apelați drept Ottilia, Bogdan, Doru, George, Alexandru, Eduard și cine o mai fi. În orice caz, ca să vorbesc în nume propriu, eu sunt Bogdan, și sunt de părere că funcționăm mai bine relaxați, doar suntem într-un loc destinat creației și nu într-un abator. Cât despre internalizare, sfatul meu este să acționezi din instinct, așa cum simți, când simți. Tot ce este important este să fie liniște în jur și să mi le trimiți în format mp3. În rest, ele vor fi montate și vor prinde, ai să vezi o linie de sine stătoare și personală. Probabil că va fi un grupaj, atât din poemul tău, al lui Doru și probabil al meu. Crede-mă, va ieși bine. Și încă ceva, fă cum simți! Ideea de bază este ca la Radio Agonia autorii să își citească propriile texte, așa cum simt ei.

Vezi, ce bine e să fii odihnit? Vii numai cu idei bune!!! (Pentru cine nu cunoaște, așa îl alint eu pe Anton, Betonierul liricii de aici).

Alexandru, de ce nu „verticale”: „Ierburi or să-ți crească, verticale”. E drept că e tehnic-modernist, dar mai avem și impiegați, ce mai, juxtalismul este pretutindeni, totul e să îl lași să te ajute.

Ottilia, să nu îmi spui că dihotomia "am-n-am", prezentă într-adevăr şi la Delia te deranjează, sau că ce poartă marca Deliei ar pârjoli totul în cale... 😀 Mie mi se pare că tocmai acest joc de tensiuni sporeşte valsul acesta al Luizei de loc comun - asonanță - imagine inedită.

Atat textul Luizei cat si cel de aici sunt de recomandat. Nu are cum să ne scape astfel de bijuterii. Il respect si il invidiez de multe ori pe Doru pentru naturaletea si lexicul liber al scrisului sau, Bob Dylan si sosetele ude sunt myguiltypleasures, insa de data asta iata ca un text ecumenic ca cel de-aici ma face sa recunosc inca o data meandrele si denivelarile care sporesc echilibrarea si linul zbor din textul Luizei. Ambele ar trebui grupate pe Radio, cum am facut toti trei cu "văcuțele". Doru sigur va trimite, poate se îndura si Luiza si fac in we un grupaj. Ce ziceti?

Ion Barbu si Tudor Arghezi si cu tine. E drept ce spune George, dar pe de alta parte un poem reusit poate fi dezechilibrat si salvat cand te astepti mai putin de o stranie ingemanare de vorbe. Si cred ca tu esti in situatia in care in fiecare strofa ai cate o asonanta memorabila. Bacovia are acel Sonet in cheia sa pana cand inventeaza acel "si cad, recad si nu mai tac din gura". Totul a fost salvat. Iar in poemul tau fiecare punct slab este contrabalansat de unul puternic: cosinusul con rotit, Arcana Mare, luna-n lut, dor fara habar, are-n-am-neam şi... pantec-crestet-ochi-deochi. De unde atata aparent dezechilibru si totusi consistenta si corp compact. Descantec. Ai scris un cantec descantec. Il inteleg si pe Doru, si eu l-am citit de mai multe ori. Placerea mea nevinovata!

Ce nu e în stare să facă omul pentru un concediu. Unde mai pui că îl cheamă și Lambada. Îmi place că la tine, indiferent de profesia de bază toate personajele devin mici întreprinzători. Jalea mare este că tot mici rămân, până la capăt. Nu trebuie să îți spun eu în ce stă știința scriiturii tale. Bun făcut!

Evident, ne-ai trimis un text scris cu o siguranță bine știută și cu o tușă care denotă plăcerea de a scrie, evident, un text de recomandat, care celui care nu te știe îi va trezi curiozitatea să afle mai multe. Eu personal am o mare problemă atunci când originalitatea (mai precis lipsa ei) știrbește toate eforturile scriiturii și acesta este unul dintre cazurile acelea care mă aduc într-un mare impas. Metempsihoza ca subiect, nu e nouă deloc, evident, pentru unul care citește. Călugărița care dispare și eventual este găsită moartă iarăși nu este o noutate, mai ales în proză. Mă voi opri la două exemple, în versuri, care le fac autorilor viața mai ușoară decât a ta, îndrăzneț să pui asta în proză: Călătorul de Vasile Alecsandri și The Kindness of Strangers de la Nick Cave and The Bad Seeds. Tu scrii despre același subiect, plus metempsihoza, ceva Eminescu, ceva Eliade. Pe mine m-a deranjat pretenția asta de seriozitate, peste care am găsit scăpări. De pildă la 1926 aveam un Minister al Cultelor și Artelor... Goma pe care o induci mă obligă să fiu precis. Iar limbajul frust și prețions al personajelor pare pus din necesitate, ca o punere în scenă a unei farse. Am citit și am așteptat ca ceva să spargă canonul. Nu a venit. Recunosc că atunci când citesc caut, rareori găsesc. Aici nu am găsit. Dar este un text coerent, a cărui scriitură te poate ajuta. Cu subiectul ai o problemă. De care, de pildă, Eco a scăpat atunci când a scris Numele trandafirului. Și s-a simțit și bine în pielea lui de călător în timp...

https://poezie.ro/atelier/bogdan-geana/articol/14203878/vreti-sa-trimiteti-un-text-la-radio-agonia-si-nu-stiti-cum

Aici ai toate informatiile de care ai nevoie. Aștept cu drag textele tale.

Să fie oare cățelul de usturoi? Sau de ce nu câinele pământului :)

Îmi place universul necunoscut a ceea ce pentru unii dintre noi ar trece ca derizoriu. Deja nutresc o mică invidie pe ochiul tău, calibrat cu macro. Felicitări! Ai trecut de stadiul de „accident”, ești autoare full-time. Poate le pui și pe voce și le trimiți. Radio Agonia ți-ar mulțumi.

Eu gulerul berii ridicat îl văd ca pe steagul roșu al salvamarilor.

Când pericol e pe mare,
Berea-i unica salvare.

Pe o vreme ca asta, numai haiku să tot scrii. Bine, rămâne valabil și consumul de bere rece la 40 de grade, nu e vorbă.

Felicitări, Ottilia!

Alexandru, din seara asta cantecul asta va fi Powerplayul zilei la Radio Agonia. Pentru că are valoare si pentru ca descriu cum trebuie inca un oras al patriei. Multumesc!

Doru, de parcă eu nu m-am prins că ai citat din „Almanahe”, best sellerul lui Vanghelie. Să știi că am citit-o și eu și am vrut să scriu aceleași lucruri. Frumos poem, mi-ar fi plăcut să citesc ceva similar și despre Băicoi....

Ca să-ți treacă, pune-i voce pentru Radio! :)

Felicitări! Exact cum spunea și Doru: umor, un vizual impecabil sugerat fără a activa supraplinul și nu în ultimul rând, chiar în plinul RITM. Îl ai, să-ți trăiască!

Felicitări! Ce înseamnă ochiul lui George... Mie îmi amintește de anumiți parnasieni, cu mențiunea că într-adevăr, prin versificație pari să îți îmbraci creația într-o cămașă de forță. Așa că, contrar lui George, te-aș invita să încerci ceva similar, însă cu o muzicalitate care să abuzeze chiar, dacă e cazul, logica frazării. Hai să vedem de iese: vers alb sau supraritm? Aștept cu interes și altele.

Jos pălăria în fața ta, pentru profunzime, pentru umor. Mersi pentru această proiecție în astral. Altdel ştii ca la umor sunt dezarmat.
Acum, să-ți spun drept, am cochetat si eu cu idealul de meltean: vroiam să aduc în discuție o secvență cu tâlc din Last tango in Paris, cea cu uzul alternativ al untului de masă. Pe masă. Dar am scăpat, după două rugăciuni. Dumnezeu ne pune la încercare, la tot pasul.