Bogdan Geana

Un text interesant, de stare, extenuant aş spune pentru autorul care, crispat, le ordonă simțurilor să stea vii. Nu îmi place austeritatea asta în poezie, în proză nu mă deranjează, Maupassant, Colette şi Camil Petrescu fascinându-mă mai departe, dar asta nu înseamnă că ce ai scris aici nu ar avea valoare.

"într-o duminică eternă care nu se mai termină."
Ceva etern nu se mai termină, în concluzie acest pleonasm mă doare, poate renunți însă la al doilea modul, nu va plânge nimeni după "nu se mai termină". :)

Te felicit pentru evoluție, continuă!

Dragă George, cred că orice juxtalist ar trebui să abuzeze de intertextualitate, dar și de frânturi de amintire sau sentimente, în ideea că ceea ce ofer este o secțiune transversală prin cine sunt și ce simt în acel moment. Desigur, nevinovatele noastre deformări profesionale ne îndeamnă să eliminăm intertextualitatea de dragul unei comunicări clare, numai că, adeseori, îmi place să exilez concizia în favoarea unei neașteptate îngemănări de întâmplări cu grad mic de congruență. Și nu promovez intertextualitatea de dragul complicării mesajului, ci din dorința de a fi cât mai oral cu putință, la o masă fără colțuri cu cei cărora mă adresez.

Mai mult ca în alte locuri, aici chiar mi-am dorit să pară o felie de conversație publică, marcat, chiar dacă numai puțin de acel: „fă semn să aducă și lampa”, de la uriașul, fascinantul și unicul Gigi. :) Mulțumesc mult de prezență.

Sergiu, ai înțeles textul meu mai mult decât l-am înțeles eu. ața că. sincer vorbind, steaua ți se cuvine ție. Mă simt dator să îți ofer câte puțin din bucuria mea de a-ți fi plăcut așa că, iată: îmi este familiar blocul Adam, de vizavi de Sala Palatului pentru că am petrecut acolo multe clipe din copilărie. Nu știu dacă știi, la Sala Palatului Ceaușescu își ținea toate Congresele, iar cei care locuiau acolo erau sfătuiți ca, pentru a nu se trezi cu baieții cu ochi albaștri și sacou la ușă să își tapeteze geamurile cu staniol. Eu am rămas cu acest pitic pe creier, deși era lumină diurna, mereu acolo erau luminile aprinse... În fine. Acum câțiva ani, lucrând în afară mi-a fost închiriată o casă de serviciu. La geam, proprietarii, oameni în vârstă își montaseră o oglindă retrovizoare, pentru a putea vedea astfel cine sună la poarta care era plasată undeva la stânga liniei de ferestre dinspre stradă, fără ca ei să fie văzuți, și dacă nu aveau chef, nu răspundeau. Nu știu dacă cele spuse aici au pentru tine vreun sens, însă mi s-a părut haios și totodată necesar să îți povestesc despre ele. Mulțumesc de vizită.

Cum nu a vrut sa imi ia steaua, voi mai insista!
Cum nu a vrut sa imi ia steaua, voi mai insista!
Cum nu a vrut sa imi ia steaua, voi mai insista!
Cum nu a vrut sa imi ia steaua, voi mai insista!
Cum nu a vrut sa imi ia steaua, voi mai insista!

"Să-şi ia libertatea la purtare" acesta este miezul verii ce expiră şi arma secretă pe care o foloseşti în aproape fiecare dintre reuşitele tale. Creezi cadrul, betonezi coeziunea şi dai lovitura de grație printr-o imagine de senzație... Nici cartea care "se" citeşte nu e de lepădat, mai ales că succede rebeliunea libertății.

Şi când te gândeşti că alteori Ottilia scrie alternativ, cu o minunată nonşalanță snoavă oltenească... Lucru bine făcut, cu atât mai mult cu cât ți-a ieşit de minune să ne convingi că, răpusă de anotimp, ai depus, senină armele.

Ușor de spus când din punct de vedere intelectual ești un „horder”. Enciclopedismul mi se pare un termen scrobit, prin urmare aleg un englezism. În fine, George este un colecționar, el strânge, din curiozitate, din neliniște, dintr-un umor neîmpărtășit. La el actul poetic este unul de cenzură: ce anume, din ce familie lexicală să permită cuvintelor să îi exprime mesajul. Ca și structură, George Pașa este un juxtalist sub acoperire, mai greu până se deconspiră. Acum a făcut-o! Evident că nu se ia în serios, mai ales că la capitolul sentimental este foarte aproape de modelul genului, și atunci se scufundă în curiozități parcă desprinse din „almanahele” de altădată. E ceva aici din Tom Waits. Dacă reușești să îl tragi de limbă, te va uimi cu anecdote din lumea gândacilor de bucătărie și ale murăturilor. Un text răsfățat și alintat, pentru a combate parcă ternul, lucru bine făcut!

Este chiar un maghiarism. Fiók = sertar.

Felicitări! De-a dreptul kafkian, cu un discurs fluid mai aproape aici de Faulkner, după părerea mea, ai reușit un text de un cinism rar întâlnit, care mie personal îmi dă impresia ultimului discurs al cuiva care conștientizează că imediat nu va mai avea acces la desfrâul lingvistic. Și atunci, în loc de suflet spune „suflețel” și în loc de „mâncăm”, „introducem în gură” sau „să scape” în loc de „să plece”. Ca măcar să lase amintire niște semne de întrebare, pentru că, nu-i așa, diavolul stă în detalii. Lucru incredibil de bine făcut!

Te apuci matale și scrii juxtalist, îți lași goală loja de crâșmă și te gândești că treci neobservat de mine? Fii monșer serios. Măcar atât să îți ofer, că mâine, când înapoiezi costumul de îngeraș cu sclipici o să îți impută bani pentru deteriorarea penelor de pe spate. Lucru bine făcut, de unul care atunci când vrea să fluiere, fluieră!

Ma gândesc că singura matematică pe care aş putea să o pricep este cea a textelor tale. Frustul se combină cu o cheie dosită sub ghiveci. E cheia spre Parnas. Pe care încă nu ai răsucit-o pe de-a-ntregul în broască. Aştept cu sufletul la gură marele gest. Poemele tale îmi sunt ca detaliile la Faulkner. Dai ceva doar pentru a ne pune la lucru. Uneori dai mai mult! Lucru bine făcut, fireşte.

Ții minte că îți spuneam că eviți detaliile concrete pebtru a nu evada din poem? Ei bine, aici eşti cel mai aproape de a da mai mult din casă. Cel puțin ai început să ne tachinezi. Îți aduc şi dovada! Când ai spus prima oară "mi-ar fi plăcut să citim împreună aceeași carte" golanul livresc din mine se gândea să te întrebe: dar un film împreună e sub nivelul vostru? În final însă ataci aceeaşi temă, aşa cum se face fixarea prin orice poem circular şi spui: "mă gândesc că mai e vreme, ar fi bine s-o facem și pe-asta", cu alte cuvinte: ați făcut-o şi pe asta, dragostea voastră a avut şi vreme de golănit... Trebuia să îmi fi dat seama de pe când nu se cuvânta. Şi dintr-o dată altfel stă treaba.

Am încercat să transmit că textul tău se dezvăluie, nu se expune, şi dacă nu trezeşte curiozități, sigur nu e vina lui, pentru că poezia, ca şi teatrul sunt despre a te uita în curtea vecinului. Apropo: văd că ai pe măsuța bucătăriei de vară un radio vechi cu tranzistor. Deschide-l şi dă pe Radio Agonia. Nu le-ar sta bine aici, poemelor tale? :)

Mersi mult. Privesc pe geam este al meu :)

Iată ADN-ul memoriei în epură, în instanța unei închideri de ciclu. Frumusețea acestui text este că decosnpiră și că nu reclamă renume, nu este goana disimulată după blazon de la Mateiu I. Caragiale, fiind mai aproape de istorioara cu pribegia Badislavilor din Orbitorul lui Cărtărescu. În realitate, este o doină de jale pe care, la nivel personal, autorul s-a autoeducat să nu mai plângă. Felicitări, încă un lucru bine făcut!

Ai o teză și construiești în jurul ei, ca un exeget al sacrificiului, foarte echilibrat, fără să ieși din canon. Ceea ce este în egală măsură bine și rău. Însă indiferent câtă îndrăzneală preferăm în discursurile poetice, poezia ta se califică și se recomandă. Fiind voit lacunar, lăsând punctele de suspensie să permită fiecărui cititor să ducă narațiunea mai departe, construcția ta se menține prin ea însăși. De exemplu, la început, imaginea „picioarelor murdare” mi-a amintit de Cioran și de un anumit tip de ieșire din scenă, câtă vreme „undeva, la începutul lumii,
copilul încă rătăcește” m-a întors la arealul ecleziastic. Și nu mă pot abține, dat fiind că următoarele două versuri conțin cuvântul „răcește”, nu mă pot abține să nu mă întreb cum ar fi fost dacă ai fi scris: „undeva, la începutul lumii, copilul încă răcește”. Dar după cum spuneam la început: eu tind spre mai multă îndrăzneală. În concluzie, felicitări, un text plin de conținut, asumat. Lucru bine făcut!

Eu văd aici Lost Highway, că tot vorbeai de scenariu, dar nu te lasă ceva. Ai putea juca în Lynch, dar cred că ai fost deturnată de Radu Jude în Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii. Îmi dă impresia de intro, parcă ar trebui să urmeze ceva. Lucru bine făcut, în orice caz!

Aurelia, urmează paşii de aici.
https://poezie.ro/atelier/bogdan-geana/articol/14203878/vreti-sa-trimiteti-un-text-la-radio-agonia-si-nu-stiti-cum

Orice problemă întâmpini, scrie-mi! Doar la 2 lucruri să fii vigilentă: sa nu primești mesaje pe telefonul cu care înregistrezi şi să nu ai zgimite prin preajmă. În rest, repar eu la montaj! Spor la treabă!

Deja poate fi ascultată la Radio Agonia alături de alte 7 poezii ce îl prezintă așa cum trebuie pe Tudor. E loc de mai multe, le aștept cu drag.

Minunată. Este deja la Radio Agonia!

Nu vei vorbi „despre poezie”, îi vei da textului tău șansa să zboare și să fie auzit și de alții. Ascultă Radio Agonia și decide tu, dacă corpurile textelor pe care le vei auzi nu au prins deja o viață a lor. Eu pot să te ajut, dar nu și să-ți bag în traistă! :)

Felicitări, Aurelia, pentru concept! Evident că la nivel micro, dacă ceva ar fi scârțâit nu aş mai fi ajuns să te felicit, însă din fericire nu este cazul. Pur şi simplu vrei să devii ubicuă, în spirit şi în trupul lui, câte două strofe pentru fiecare astfel de "petiție" sentimentală. Un monolit al perechii. Fericite ipostaze ai zămislit.

"Înțepătura din coaste şi întrerupătorul din piept", acest extras micro devine tabloul cu siguranțe al iubirii.

Lucru foarte bine făcut!

Spargi gheața la Radio? :)