last of us sau de ce sunt vinovate femeile că oamenii devin autodidacți
la final m-ai acuzat că te-am stricat
fluierai a pagubă, printre lacrimi il cielo in una stanza
eu, inginerul tău păzitor, ți-oi fi stricat eu diodele?
la radio te-am stricat, și multe nopți
am plâns, te-am stricat fără niciun cuvânt
te-am stricat la nivel înalt, o clipă doar zăbovisem, lipit
de zidul plângerii de mi-a crescut,
tatuat, cv-ul tău europass pe întreg impecabilul meu spate
iar tu continui să susții că eu te-am stricat,
că eu te-am stricat când
toată viața mea nu am fost decât gazdă,
când toată viața ta nu am fost decât proprietar.
te-am stricat și cu toate astea m-ai ridicat la rang de ticul tău verbal
de m-ai constrâns să mă ascund,
să nu se afle când iau prin sondaj fiecare
înger păzitor din cartierul roșu, 666 pământ,
să nu se afle că eu sunt banksi, că eu sunt carlasdream, că eu sunt
slipknot, că eu sunt zorro, shakespeare, că eu sunt tăticu

emoţia transpare, dar puţin,
vă pierdeţi în cuvinte, e un înec
în propria zeamă...
Pe de altă parte
mi-aş dori şi eu să scriu aşa limpede,
aşa circumscris de verb...