Bodea Diana Mihaela

Dus cu tot cu sforaieli ... stiu ce spui. O poveste trista, despre prietenie. Ultima strofa mi-a ramas si mie pe pupila

E genul de poezie care ma odihneste. Ma jucam cu ideea asta de a fi odihnit e cineva si iata ca, citindu-ti poezia, am realizat inca un fel in care un om te poate odihni, prin ceva ce scrie.
Imi place poezia de dragoste mai sugubata. Mi-a atras retina - trasare pieptul, ma-nfior, cheia/ prea zapacitul din curtea ta (cum s-ar spune sunt si eu acolo in ograda ta iubito, asa ca trebuie sa ai grija de mine)/ fractureze si manusa de fier pentru ofensatori / inconjurati de lume si, evident plansul sters de ras.
Sigur, altii mai priceputi ca mine in ale ars poeticii, ar gasi stangacii in versurile tale; eu sunt o amatoare interesata doar de idee, de mesaj in sine.

Sa-ti traiasca! Mi-am dat seama ca e numele lui scris invers. Apropo, poate nu e locul aici, dar pentru ca nu voi scrie niciodata un text despre asta ... Stateam la un rand, in apropriere niste oameni lucrau la un bloc in constructie. Un baietel, de vreo 5-6 ani, isi intreaba mama cine sunt oamenii aceia, iar ea i-a raspuns ca sunt niste muncitori. El a facut asocierea munca-muncitori si o intreaba iarasi pe mama lui: atunci noi ce suntem?
toate bune!

Am ras copios la povestea ta. Acum cred ca tu aveai mai multa nevoie de conversatia cu Serarul, copiii sunt in general destul de auto-suficienti. Imi place constructia textului, imi place umorul. Personal as vrea sa citesc mai des chestii (poezii, texte personale, proza) mai savuroase, asociez rasul cu seninatatea si sanatatea.

Poezia mi s-a parut contrastanta cu porumbeii. Nu-i vad asa niste micimi, astea sunt treburi omenesti, animalele (incluzand aici toate regnurile) sunt mai inteligente sau cel putin nu isi pun false probleme.

De la titlu la ultimul cuvant, poezia mi-a placut foarte mult. Toate cele bune!

scuze, am gresit, e vorba de zeitele sortii, moire. tot trei sunt, dar am confundat.

Am citit poezia ta imediat dupa aceea a lui clement octavian, si daca ramuri, iar cand am vrut sa las un comment am constat ca am facut o singura poezie din cele doua, seamana destul de mult. Femeile voastre cos, fac camasi, pana si mama (la clement) coase si spala cu parul ei lung.
Interesant cum ati avut acelasi impuls creator, cu aproape aceeasi manifestare (unul are un personal, altul doua).
E ceva ancestral in tema asta a femii care coase, aduce aminte de una din cele trei gratii. Exploatarea ta si a lui clement sunt deopotriva interesante, in toata diferenta lor. Scuze daca ca am scris aici si un comment pentru clement, dar e mai usor.

Nu stiu daca sa rad sau nu, pamfletul e foarte bun. Ne "automatizam". Azi sunt copii care scriu prima data pe tableta, nu pe o coala de hartie cu propria mana. Cumparaturile ni le facem online, webchat-uri avem, suntem acolo, in "acceseaza vis". Dar "acceseaza vis" nu e a trai si "acceseaza a trai" nu exista, nimic nu poate inlocui omul daca e vorba de o experienta umana. Tristetea, iar asta imi pare rau ca nu ai cuprins-o in text, e ca "visatoria" asta e o alegere personala, care depinde de individ, pe de o parte, dar si o chestiune a celor care le fac, iar de ei depinde ce transmit ca fiind important in viata unui om pentru a fi fericit. Dar cati aleg in cunostinta de cauza? Cati oameni se mai opresc azi si se intreaba daca chiar au nevoie de ce vor sa cumpere, daca fericirea e o finalitate sau e de fapt un trai din instinct, automat si doar aparent rational? E bine sa existe visatoria? Daca se considera ca nu, ajunge sa vorbim? Poate am luat in serios pamfletul, dar "automatizarea" asta nu mi se pare o copilarie sau un joc.

Gasesc o sensibilitate aparte in textul tau liric. In acest sens mi-au atras atentia doua imagini: lumina care infloreste nuferi sub talpi si inmiresmand vaduhul curbat. Totodata, mi-au mai placut foarte mult si "ii pune piele pe bat intunericului", e aici o trimitere la un fel de umor popular, la ceva ce tine de o intelepciune sanatoasa, de haz; "sunete de bucurie nemaiauzite" - aici imi place sinceritatea bucurii, lipsa de discretie in exprimarea starii (adesea am gasit prin poezii ba o bucurie discreta, ba o bucurie asociata cu imagini sumbre, prea moderne).
Finalul e firesc, dar uimeste printr-o tristete si asumarare pline de seriozitate, de ceva similar cu incapatanarea.

Nu stiu daca sa dezleg poezia in cheia indemnului, chemarii sau ispitei. Are ceva de cantec de sirena, de farmec ocult. Daca mai privim si mortul care arata ca viu din final, atunci ramanem in enigma, in ascuns pentru ca o intrebare staruie: de ce e mort? Pentru ca nu s-a raspuns la indemn/chemare? Sau e doar inca un truc menit a accentua acel indemn sau acea chemare?

E ca si cum ai scris dintr-o suflare, cel putin strofa a doua ma indreptateste sa cred asta. Repetitiile accentueaza aceasta impresie, inclusiv cele care apar si dupa a doua strofa, fie si de forma "ma iubeste, numa iubeste".
Raul din final, care "adapa toate pasarile [...] din noi", pare sa domoleasca, sa stearga o parte din acel tumult al trairilor.
Frumoasa poezie! Toate cele bune!

De-a dreptul incatatoare poezia. Imi place nespus ideea de a birjari cuvinte, prin gand, pe hartie, nu conteaza. Poezia ta e ca o ploaie binemeritata intr-o zi caniculara.
Cu simpatie, Diana

Mi-a placut foarte mult ideea de a pune femeia-coasta la loc si de a te plimba intreg. Foarte emotionanta aceasta imagine, cel putin pentru mine. De asemenea, ultimele versuri - piere orice idee ... - sugereaza o iubire la inceput sau pastrarea acelei prospetimi.
Eternul feminin surprins in "poezie e pe chipul tau".

Ca si cum iubirea ne-ar izbavi de batranete, Leonard. Ma bucur sa regasesc in versurile tale un idealism asa tandru, dar voalat de o impresie de realism. Dar, coborand acilea pe Terra, nimeni si nimic nu ne scapa de singuratatea batranetii, ba daca stai langa cine nu trebuie, o face si mai apasatoare.
Stiu ca ma repet, dar salut aerul asta nou din poeziile tale.

Leonard, mereu o placere sa te citesc. Nu te dezminti niciodata. Ceva mai ponderat acest poem, fata de altele, dar cred ca rotungimea asta uman-poetica te prinde foarte bine.

Captivanta imaginea "trebuia sa sufar mai singur". Adesea mi-a trecut prin gand o problematica asemanatoare, dar tu ai reusit sa o captezi foarte bine.

Imi place poezia.

Mi-a placut mult poemul. Suferim de orgolii mai mari decat matricea lor si de tot soiuri de manifestari firesti ale acestuia. Intr-un atare context, mila chiar ramane un fel de ultima reduta sau ultima forta de atac. Si pana la urma reduta sau atac la ce? La omenesc?
Poezia asta ma face sa ma intreb cu mai multa semnificatie ca pana azi daca chiar asa ne sperie omenescul, daca chiar asa am uitat sa fim oameni.
Una peste alta, felicitari pentru poem!

nu-mi aduc aminte cine sau ce a fost muza :-)

Frumoasa si atat de indragita simplitate!