Poezie
balerini
2 min lectură·
Mediu
se prăvălise un potop peste arțari
ca o boală misterioasă care aprinde parcul când nu mai are puterea să doarmă,
coborâse galben direct din asfințit,
din buzunare,
din streșini,
era o melancolie care ne sugruma de la coapse și stern,
spre nord, marele oraș a ațipit o singură clipă
și toate nopțile în care te-am așteptat
s-au transformat într-o oglindă care inventa povești despre noi
tu dormi ca și când ai fi mușcat dintr-un măr otrăvit,
eu luminez din tibii, emit s.o.s.-uri,
aprind rachetele care se îndreaptă spre marte,
să știe și cei de acolo că ești o hoață de suflete,
o-e-f-e-m-e-r-i-d-ă,
doar astazi trăiești după care te retragi în munți
precum partizanii,
ai războaiele tale de dus,
ai rufele tale de spălat în râu,
suflecată,
suflecată,
uite, ziua asta e un lac care desfrunzește începând de la tălpi,
hai să numărăm împreună:
un sărut, un sărut, alt sărut,
trece lebăda pe ape,
printre trestii, să se culce,
eu zic să aprindem noaptea cu partea erogenă din noi
să fugim,
atât ne-a mai rămas de făcut,
tu planezi într-o realitate pe care eu nu o înțeleg,
mă întreb, iată, dacă ești bine,
dacă fluturii pot suporta lumina și dincolo de moarte,
dacă apa vie ne poate face veșnic tineri,
mariană-cosânzeană,
ochii tăi plâng la asfințit
și timpul se oprește, crapă efectiv, aici se sfârșește lumea
și toți ceilalți se pot duce, definitiv,
la dracu
venise o boare peste arțari ca un potop
care urma să-i inunde de la ferestre,
erau încălțați cu balerini,
sunt păpuși care știu să articuleze câteva cuvinte:
mă iubește, nu mă iubește,
vine toamna, nu vine toamna,
murim, murim din nou,
numai floarea soarelui
șede-n poarta raiului,
tot ceea ce se sfârșește, atunci când se sfârșește,
urmează să crească sub pământ,
ca un fel de râu care adapă toate păsările care fug din noi
atunci când ne cuprinde frica
045.006
0
G
