Ziua zet, a morților

- Coruiță, ție-ți place fotbalul?

- Da, mă uit câteodat’. Însă să știi Șerare, că nu în mod special, baschetul îmi place mai mult.

- Da noa’, da zi doar așa ca să pot să te întreb ceva…haide , te roooooog!

Călătoream cu mașina mea Opel Vectra de la Mediaș, de unde fusesem să o vizitez pe mama mea, spre Târgu Mureș, adică acasă, orașul unde locuim acum. Rareș, băiețelul nostru în vârstă de zece ani, copilul cu privire limpede și minte ageră, iscoditor și veșnic cu zâmbetul pe buze stătea așezat pe bancheta din spate a automobilului. Avea chef de povești și toată moaca lui aia haioasă mustea de zâmbet frumos. Realmente îmi face plăcere să fiu cu el, e o companie fenomenală, cuvintele lui vin dintr-o inocență limpede și generoasă, discuțiile noastre sunt complet libere șid e pe poziții egale întotdeauna, nu fac uz de vârstă sau experiență niciodată, tocmai ca să-l fac să se simtă confortabil, relaxat. Dar nu doar de-aia iubesc să stau cu el, ori de câte ori pot, ci și pentru că tipul are un umor sănătos, sincer, râdem cu poftă amândoi de ne spargem, știu și simt că și eu îi plac foarte mult, adesea îmi caută compania, îmi pune întrebări și adesea pleacă cu răspunsuri ba serioase, ba mai neserioase, așa cam în doi peri, depinde cum le servesc, totul e legat de starea haioșeniei noastre comune. Sunt un om vesel, gata să râd la cel mai mic semn al vreunei adieri de umor, înăuntrul meu e tot veselie, ei bine, așa îl simt și pe Rareș. Noi doi suntem în vibrația râsului, a copilăriei, mai întotdeauna. Ne iubim. Îi zic Șerar, tocmai ca să subminez orice tentativă de seriozitate scorțoasă, într-un mod fin tai craca însăși esenței seriozității rigide și tâmpite. El îmi zice Coruiță, iar eu simt în acel apelativ întreaga lui drăgălășenie și dragoste. L-am cunoscut când avea șase ani, e copilul iubitei mele, Diana, partenerul meu de viață, femeia pe care o iubesc, care are răbdare cu năstrușnicia mea și a copilului. Ea e șefa, ea e mama.

În geamul mașinii, dealurile își scurg oglindirile în fuga mașinii, se desfășoară ca niște suluri de hârtie colorată, mai ales culori pastel, oi cu ciobanii lor, câini, cucuruzul galben de octombrie bătut de vântul deja răcoros al toamnei, satele pipernicite și terne. Anul ăsta fusese o vară fierbinte, iar toamna părea, cel puțin azi, duminica aceasta în care reveneam spre casă, o vară prelungită ca în overtime. Ca și la fotbal.

- Tu cu cine ții?

- Păi, zic eu, țin cu studenții, cu echipele studențești, că sunt sătul de Steaua și Dinamo cam ca și de iad și rai. Sau de popi cu poveștile lor popești. Ai observat Șerare că toți țin fie cu una, fie cu alta din echipe? Nu toți, dar majoritatea imbecililor pe care-i cunoaștem, fac așa. Huh, și îi spun asta tocmai ca să-l ating puțin în amorul propriu, căci știu că e stelist și el, doar se preface a fi imparțial.

- Da bine măi Mihai, da cine-s ăia studenții, iar dacă sunt așa ceva, de ce ții tu cu ei, adăugă el, prefăcându-se a nu fi atins de remarca mea cel puțin sarcastică?

- Țin cu studenții, cu echipele studențești ca să evit a ține cu Steaua sau Dinamo, echipele bucureștene care mă enervează foarte tare, recunosc. Nu pot suporta ca cineva să-mi folosească liberul arbitru, nu-mi place să aleg doar din două opțiuni, Prefer Știința Craiova sau Universitatea șepcile roșii din Cluj, spun eu, prefăcându-mă că am ales din mai multe. Ãia sunt săraci și mai de Doamne ajută.

Oricum, răspundeam în doi peri, sunt complet pe lângă cu orice echipă de fotbal sau cu vreo echipă sportivă, indiferent cum se numește ea, dar noa’, făceam conversație cu copilul, îl provocam la vorbă. Călătoria noastră era astfel, mai veselă. Fotbalul, ca de altfel orice sport, mă lasă rece, preocupările mele sunt de altă natură, complet înafara sferei fotbalistice, dar știu că Șerarică are acasă colecții întregi de jucători din Europa și din campionatul intern românesc, îi cunoaște pe toți aproape fără excepție și colecționează postere și ceva cartonașe cu fotbaliști de prin reviste de sport. E mare fan.

După un moment de liniște, timp în care Șerărică al meu băga în computerul personal noile date și le prelucra, pesemne că rezultatul dădu cu virgulă, căci copilul continuă:

- Dar Coruiță, ăia nu-s prea cunoscuți, și nici nu știu dacă e cineva să țină cu ei, din toată România. Tare săraci trebuie să fie ăia, studenții ăia ai tăi.

- Nu-s cunoscuți, tocmai de-aia țin cu ei, răspunsesem eu complet fără noimă. Pun pariu că nu-s pe X-box, nu-i așa.

- Rareș mă privi semi-fioros și se simți deja înțepat oleacă, aluzia la jocurile lui video, nu puteau fi făcute așa cu una cu două.

În sinea mea, râdeam de întreaga discuție, care de altfel, habar nu aveam unde avea să ducă.

- Zici și tu așa mai Coruiță, ca să mă necăjești, te cunosc eu, privi el câș spre mine.

Localitate după localitate trece sacadat, sunetul e cam ca și cel ce reiese la granița dintre drumurile din plăci de beton peste care autoturismul face tagadam-tagadam, sau precum trenul care trece peste îmbinările șinelor sudate din loc în loc. Mă rog, sunetele sunt asemănătoare în mintea mea.

- Tu știi că Steaua are drapele albastre - roșii, iar Dinamo are albe - roșii?

- Da, parcă am văzut că la meciuri merg toți încolonați și strigă prin piețe și năvălesc prin benzinării spre stadioane după bere, îi știu eu bine pe nebunii ăia, majoritatea bețivi și cu mutre și minți tulburate, fără supărare zic asta Șerare. Nu prea îmi par sănătoși la cap, ori de câte ori îi văd la TV, arată de parcă e pe cale să se producă marea debarcare din Normandia. Ceva asemănător, în orice caz, plus berile, of course.

Copilul râse zgomotos, deși am dubii că ar ști ceva despre ziua Z, sau despre vreo debarcare, darămite în Normandia, dar noa’, el râse când simți aluzia la alcool și la mulțimi furibunde, ambele par caricaturi din desene animate, copilul știe că nu beau alcool și că maimuțăresc adesea pe cei care-l consumă în exces.

- Suporterii sunt suporteri, zic eu într- doară, ei sunt cei care suportă fotbalul, adaug eu, folosindu-mă de un mic joc de cuvinte haios. Mă întreb cine îi suportă pe suporteri. Poate supra-controlul și nașul.

Mașina intră în localitatea Ungheni, ne apropiam de Tîrgu Mureș. Pe partea opusă a șoselei E60, un șir de enoriași creștini ortodocși mergeau spre biserică, în spatele lor cu prapori negrii, încolonați pentru înmormântarea cuiva, alaiul ce însoțește cortegiul funerar, înainta încet, cam tagadam-tagadam. Toți oamenii aveau fețe grave așa cum se consideră firesc să ai la orice înmormântare. Societatea ține enorm la tradițiile ei stagnante, astfel își impune cultura în cetățenii de tip enoriașo-votanți. Adică în masa de manevră, carnea de tun...etc. Am încetinit viteza autovehiculului și am aprins farurile cum ”cere” regulamentul, de altfel. Alaiul număra vreo două sute de persoane, se părea că un cetățean de vază murise din satul acela. Merita o trupă mare la alai. Dacă ar fi fost doar un om de rând, un simplu om, complet nepublic, nepolitic, sau neangajat în ceva util societății, probabil vreo zece persoane, adesea doar familia, era suficientă ca și alai. Dar noa’. De parcă morții nu-s tot morți, hrană pentru pești sau viermi. În fine, pe când urmăream atent figurile ba tâmpe, ba roșii și preocupate ale oamenilor ce păreau a fi vii, apariția cortegiului era oricum o surpriză, oamenii dădeau impresia vagă că se gândesc la ospățul de după, la ciorba de la cantina pomenii și țuica de dinainte. Sau poate la nimic din toate astea, cine știe, poate e doar în capul meu, recunosc, însă nu mă poci abține, noa’. Doară eu scriu povestea, futu-i ceapa ei de poveste. Să revin totuși că iar o iau pe arătură.

Alaiul cernit se desfășura ca o râmă neagră pe marginea drumului și praporii înalți și lugubri erau purtați de cetățenii comunei în rând, întregul alai avea ceva ce nu îmi puteam da seama cu ce semăna. Din spate, l-am auzit pe Șerar spunându-mi cu voce tare propriul meu gând, într-o fenomenală entanglare mentală:

- Coruiță, ăștia ce fel de suporteri sunt, de la ce echipă?

Coachzen

1.11.2014