Bejliu Anne-Marie

o clipă cât un fum
am alunecat literă în praful cărărilor
din mine spre tine
era doar o dungă cenușie
roasă

prea multă lumină se oprise
între buzele răsfrânte
miraj dialog
întrerupea sacadat monologul
din pereții de sticlă

acoperișul dizolvat
în implozia de sensuri
frângea între tâmple un zbor...

banalitate a simțurilor
trezite într-o vreme prea umedă
să păstreze... frumusețea
...plecase...

avea între pleoape frâiele lacrimilor
și...

am uitat!

un cerc etanș
- capac plat pe o bancă rotund părăsită
înșira frazele moralității...

stupidă intrare
fulgerată ieșire
din orașul cu un singur locuitor

tu sau eu...
niciodată noi...

mulțumesc,
Anne-Marie

...și-n plescăitul
surd al ploilor
firele de clipe
îmi fură genele căzute
în ghiocul umbrelor
printre livezi
fire de iarbă
șoptesc drumului
să adaste...
o eșarfă violet
îmbracă norii
în petalele lotușilor
nenăscuți...

O noapte plină de Lumină!
Anne-Marie

timpul va recunoaște doar
cenușa sfărâmată
în altarele tăcerilor
printre firele rătăcite
va anunța inelelor
scurgerea ignoratelor trăiri

ne vom întâlni
în fibra de lemn
trup al trupului Soarelui
întâlnind curgerea apei
uneori pe o stâncă
ascuțită de neliniști,
alteori în roua dimineților de mai
când creația izbucnește
din fiecare celulă a vieții

destram uitarea...
nici un gând să nu spulbere
secunda întâlnirii...
un pod de umbre se va lumina
călători grăbiți
vor întinde mâinile flămânde
după o fărâmă de flacără
nestinsă...
sufletul tău și poate și al meu
vor fi prada supremă
nimeni nu va citi
în picăturile fierbinți
culorile lacrimilor...

Atât.

O seară senină!
Anne-Marie

observator al propriului drum
către Sine...
în palmă,inima devine
o simplă cupă
plină de iubire

se contractă,destinde
și iar ,și iar...

când vom învăța să privim,
cu ochii deschiși,
înțelepciunea ei?

...să creștem scăzând
să cuprindem în noi
întregul rod al Iubirii
de Sine
și
de Sinele Existenței?

vom ști atunci
că orice capăt
e un început
și orice început
devine un capăt
fără de care
nici nașterea,
nici moartea
nu ne-ar mai împlini
în vidul plin...

O seară plină de pace și lumină!
Anne-Marie

ultimul rând a ieșit din greșeală.scuze!

\"Când vei veni,
trupul meu va fi leagăn încărcat
de cuvintele ce-mi tot pasc sufletul,
iar din ele mâna ta va modela,
pe roata sufletului tău ,
amfora dorului.\"

Când vei veni,
va fi tot o plecare...
Amfora,
ciobită de furtunile interioare,
va alerga
să umple dorul fântânilor
de contururi...
În fiecare sat,
praful drumului înghite pașii...
frunzelor uitate
printre pietrele desenate
perfect...

Izvorul alb
îți va deschide Calea,
spre Fericire
etrele desenate regulat...

umbrele vieții rătăcind într-un univers închis-deschis...
întuneric deschizând poarta luminilor trecute vibrează...
se trezesc amintirile

modelat bulgăre de lut prinde viață în memoria inocenței

mereu întoarceri,mereu visuri albe sau negre aduc o pată de bucurie-durere în privirile copilului interior

seninătate sau furtuni rătăcesc în irisul clipei...

o tandrețe copleșitoare se revarsă din versurile dumneavoastră.

cu deosebită stimă,
Anne-Marie

\"subiectul propus de mine încearcă să transmită un mesaj care n-a mai fost explorat, zic eu, de nimeni pe acest site. nu mă refeream la o naștere firească, ci am dorit să punctez momentul până la eliberarea din pântece. nici un copil nu senaște cu un nume. nicio mamă nu-și strigă pe nume copilulu din pântecele său pentru că acel copil nu are încă un nume. numele vine la botez..\"

Uneori, numele copilului vine pe buzele mamei chiar din clipa aflării că el există acolo,în pântece.Botezul în sine doar confirmă realitatea palpabilă oarecum a destinului copilului.Dincolo de acel obicei minunat, copilul răspunde numelui său încă din pântece.De la trei luni de sarcină aude glasul mamei,muzica,reacționează la stimulii externi.

Dialogul începe și crește odată cu trupul firav.E un dialog al sufletelor, al spiritelor îngemănate în minunea numită sarcină.Nașterea fizică e doar o răscruce între a fi doar un gând, un vis,un viitor și a fi bucată de lut modelată în Lumină.Viața în sine e drumul parcurs de fiecare spre conturarea și conștientizarea Divinului.E drumul întoarcerii și reîntoarcerii către Dumnezeu.

Pot spune că i-am vorbit copilului meu cu numele lui,am ascultat muzica pe care o iubea și în pântece și în viața extrauterină.Numele lui l-am visat și a răsunat în sufletul meu și în mintea mea înainte de naștere.Când îi vorbeam cu numele lui îmi răspundea cu ușoare lovituri.Nu e imaginație, e realitatea pe care o trăim noi femeile și care știu că e destul de greu de acceptat de mulți.

apropos de gargara făcută...nu vă consumați pe lucruri inutile... :)

e un poem mult prea încărcat de esență pentru unele persoane și când nu știu să analizeze esența se leagă de firele de nisip spulberate de mult de vânt.

O seară frumoasă vă doresc!

Anne-Marie

Nașterea și tăcerea vibrează izbucnind în literele destinului fiecărei entități.Existența dăruie privirilor cerului chipul minunii, rod al pântecului.

Bucuria Mamei se întrupează în surâsul de recunoaștere al rodului său...

Teama e doar o părere. Poate vidul plin îi trezește melancolia clipelor în care mișcările și împletirea vieților îi dăruiau împlinirea.Dar ceea ce urmează în filmul vieții aduce Mamei,întotdeauna, bucuria de a fi femeie și nimic nu poate înlocui această minune.

Spectator, strajă vieții, tatăl rotunjește un univers în care rolul lui niciodată nu reușește să-l descopere ca un întreg.Mă gândesc mereu ce este în sufletul și mintea unui bărbat când vede rodul.

O zi plină de pace și lumină vă doresc!
Anne-Marie

Îmi rămân în suflet versurile:

\"liniștea plecată în cuvinte spre cer
îndoaie genunchii întru binecuvântarea zilei\"
.............................................
\"cineva umblă prin mine cu o întrebare... \"

pe care le-aș continua...

o întrebare?
un cârlig dureros înfipt
în palmele inimilor de mamă
scrâșnetul roții oprite prea brusc
sperie privirile mirate
ale pruncilor smulși prea curând
din febra cunoașterii,
din bucuria vieții...

De ce?
...se învârte roata

De ce?
...lacrimi de neputință
înroșeșsc mereu palmele inimii
cu dor...

și întorcându-mă la începutul textului,

În clopot,
răsună pașii unui glas înseninat
de eliberare...

În pagini goale,
ultimii pași
dăruie alunecarea în linii aspre

Grafitul conturează destine...

Mi-am reamintit de o rană deschisă ce nicicând nu se va cicatriza.Îmi cer scuze dacă am greșit prin ceea ce am scris.

O noapte senină!
Cu stimă,
Anne-Marie

Poemul dvs. este o fărâmă de film.Coloana sonoră poate fi aleasă de fiecare cum dorește.Fiecare vers împlinește imaginile.Are curgere deosebită dacă reușești să păstrezi, atunci când citești, imaginea evadării \"prin ramurile trupului\" .

Continuarea este repetabilitatea miilor de evadări din limitatele contururi de humă.Sufletul fură aripile din \"buzunarele venelor\" dar mereu, mereu se întoarce până când toate acele coborâri ale zborurilor devin un singur zbor,o singură deschidere...spre Sus.

Duminica \"orbilor\" dăruie oare odihna sufletului?

O noapte senină!
Anne-Marie

și dacă mâine
își poartă pașii mereu
prin fărâmele de acum?

cerul
răstoarnă culorile
în fiecare fund de ocean?

fiecare naștere
trezește din somnul adânc
trupul apei
atunci când grăuntele de nisip
redevine munte?

atunci,
fiecare literă
adăugată oglinzilor vieții,
lasă o pagină îngălbenită
în memoria aerului?

un crâmpei de sunet
din glasului tău
păstrează amprenta iubirii

lumina
răspunde mereu
cu o altă naștere...

O seară senină!

cu bucurie,
Anne-Marie

\"senzația mușcă din trup
Dumnezeu strecoară pe furiș
un înger să panseze
rana cicatrizată
între cioburi...\"

...și la fiecare freamăt
de acceptare,
îngerul prinde în palme
lacrimi de sânge

ciobul intră adânc...
mai adânc...

felia mușcată devine...
bonus pentru adevăr?

E prea puțin pentru complexitatea ideilor poemului dvs. dar revin cu deosebită plăcere și mai ales mirare. :)

O seară senină!
Anne-Marie

\"găsindu-mă
caut un refugiu-
existența\"

Ce greu este să recunoaștem mai întâi existența...Înainte de căutare să conștientizăm că suntem parte a existenței și să ne bucurăm de acest dar fără jocuri complicate de găsire și regăsire a Sinelui.

Înainte de regăsire,existența e pânza de argint în care,fir de humă dăruie contur credinței entității. Pământ și apă caută drumul verticalei lăsând flăcării spațiul în care dansul ei miraculos păstrează mereu ritmul vieții.Un simplu gest, descrierea cu sfială a crucii unește într-o armonie ce deschide poarta uimirii întreaga filozofie a existenței.Orizontala și verticala...Drumul umbrelor prin contururile materiale, drumul apei ce poartă pământul în undele sale până când flacăra spiritului devine atât de puternică încât țâșnește spre Înalt.

Cu stimă,
Anne-Marie

Mai presus de treapta limitatelor stingeri,durerea e un fel de zbor în spirală spre Cer. E un instrument doar, de creștere a aripilor sufletului... Spiritul primește jertfa lui, rodul e înălțarea și deschiderea porților înțelepciunii. O maturizare rapidă și o apropiere de bucuria conștientizării că suntem un Tot din Tot.

Încet dar sigur ajungem să trăim durerea ca pe o ofrandă. o păstrăm în cupa fină a inimii și ascultăm susurul izvorului de tandrețe crescând.Ajungem oare vreodată să înțelegem cu adevărat Iubirea? (Acea iubire de Tot,acea iubire dincolo de cuvinte, de sunete, de trupuri. Acea iubire contopită cu Fericirea în darul vieții.)

O seară senină!
Anne-Marie

...și dacă timpul nu există decât în literele așternute în paginile goale ale cărților nenăscute,rămâne doar clipa rătăcită printre frunze.
Ramuri de vis, în care oglinzile au rămas să numere cioburile secundelor de singurătate...

Pălmuim vidul din noi neștiind că e singurul care ne mai primește, conturând naiv cerul acuns odată cu el în profunzimile nepătrunse ale sufletului...un biet călător în care, forța flăcării ne păstrează în pumni darul de a fi vii dincolo de vârste

Lumină în suflet și în gând!
Cu respect,
Anne-Marie

Domnul să-l odihnească!

Știu că e greu de crezut dar și firul de iarbă crește la fel de încet dacă știi să-i privești fiecare secundă de înălțare.
Stalactitele le vedem mai repede pentru că unele din ele au vârful ascuțit și pentru că ne lovim mereu de ele prin peștera parcă numită viață.Ne plac poate mai mult pentru că sunt mai rezistente...

Viața mai are unele elemente neimportante față de viteză și prezent.Din cauza asta plutim mereu între două clipe pierdute uitând mereu de noi.

O zi senină,

Anne-Marie

Încerc să privesc un pic altfel poemul tău...

Și de ce ai fi vinovat? :)
De iubire,de cuvinte sau \"necuvinte\" pierdute în aer,purtate de vânt.,devenite săbii care au spintecat hainele sufletului iubitei, furând miezul cald al ființei protejându-l cu mângâieri?

Suntem un popor iubitor chiar dacă avem priviri mirate în fața trecerii nepăsătoare a clipelor și a varietății lor \"cromatice\" pe covorul imens al destinului.

Doare neglijența,doare indiferența dar să ne gândim și ce anume le adâncește.

Noi suntem.Alții?

O zi senină!

Anne-Marie

Lumină,sunet,imagini...O întreagă scenă în joc de umbre.
Anne-Marie