dacă nu asculți tăcerea când iți vorbește umilă,
dacă nu asculți cântecul ploii
rătăcit în eter,
dacă nu asculți cuvintele pierdute în vânt,
dacă nu îți asculți instinctu de visător...
ești un
țara mea e acolo unde păsările cântă,
unde pomi-înfloresc în April,
unde ursitoare nevăzute descântă
venirea pe lume a fiecărui copil.
țara mea e acolo unde pot să trăiesc,
unde cel de lângă
de când eram mic am început să caut
marginile infinitului.
naivul de mine!
n-am știut că mările și oceanele
au izvorul în cer.
n-am știut că fericirea e trecătoare,
că nemurirea e un
gândesc într-o altă limbă,
mai veche, mai aspră, mai grea...
încărcată de mușchiul veșnic verde
al bogatei istorii.
gândesc într-o limbă străină
ademenitoare ca vinul
ce-îmbată simțirea
dar
Femeia care-și piaptănă anii
Îngână o doină învățată la câmp,
I-au îmbătrânit în tablouri castanii
Adunându-și frunzele-n dâmb.
S-a născut în milenii trecute,
A iubit nemuritoare idei,
Dar a
Unui cafengiu
Ah, ce inim-ai în tine
C-aș dori să fie-a mea
Căci rezistă văd eu bine
La o tonă de cafea!
Catre Aligheri
Am coborât în Hadeș, Aligheri
Păcatul mi se-încolăcea pe
balade curg pe râu la vale,
vapoare triste, printre valuri
te strâng la piept ca pe-o petală
de trandafir, în albe voaluri.
un pescăruș din cer coboară,
sărută apa nevăzut
și eu, cum aș putea
m-am trezit într-o noapte de trepte...
egoismul mă îndemna să le urc infinitul,
neputința mă trăgea de mânecă, înapoi,
voința șchiopăta din călcâi, înainte.
prima treaptă mă ardea-n tălpi ca
te-am văzut ca o pădure virgină
cu părul împletit în liane,
cu poteci neștiute de nimeni
și parfum de banane.
te-am văzut rătăcită pe valuri albastre
pluteai în derivă prin viață
cu busola
umbrele lumii sălășluiesc acolo
în tăcerea frunzelor.
atâtea glorii laolaltă adunate de nepuutință
că-ți vine să faci plecăciuni la fiecare umbră,
încoronată de trecut.
sunt copaci rătăciți
mi-e limba grea de vin, de foame, de dorință
nopțile pierdute s-au spânzurat de cerul gurii amar,
e menajera cu fundul cât butoiu\'-n concediu
de-o lună. mi-e foame.
foamea și-a făcut cuib în
scoate-ți unghiile-cange din mine
sărută-mi rănile cu sare-balsam
răstignește-mă cu crucea în tine
să te cutremuri învinsă de-orgasm.
să râzi, să plângi și să renaști
din viață,moarte si
ce cuvinte alese arunci pe fereastră,
ce nobile simțiri trântești de pământ
când e noaptea fierbinte și-albastră
și dorința ți-e toată un gând.
ți-e infinitul prea mic așternut
pentru
m-am spânzurat de pânza de păianjen,
leagăn de neștiută veșnicie
să rup singurătatea-n două
adânci,singurătăți de libertate.
am îmbrățișat singura femeie
care nu m-a refuzat.
e prea târziu să
ne-am împerecheat cu durere
cu spasme febrile,
dorința nebună din noi
vulcan de iubire ascunsă
și când ne-am privit eram goi.
era o grădină sublimă împrejur
fericirea, ca o libelulă
BI