Bartolomeu Georgescu

Vânătorul își ascute fruntea să cearnă fulgii de diamant. Trecu un ceas, o noapte, o iarnă, un copac. Dar în făina nopții se culcase, pân` la cioc. Un biet poet cu sita spartă, O poezie cu

Prima dată trece. se face-o oră, o noapte, o iarnă,un stejar și de unde nu-și varsă albinele mierile de sărate, se-ntoarce, mai întâi ca un mic condens în colțul ochiului, de-I ajunge o silfidă

Merele scăldându-se în roșeața livezii. Terenul tremura de tropotul trenului trecând, șerpuiau șușotind șinele șiroaie de șoapte și urletul lung unduia în urechile unor umbre uriașe. Cerul

”Cum se manifestă?”, întreabă doctorul. ”păi cum să vă spun…să vedeți: Într-o după amiază banală de-octombrie În colțul unui suspin un câine Încolăcindu-se ca un leuștean scămoșat Pe gâtul

Ce noapte - trebuie c-a fost noapte - orfană de lună, cu-n cer sidefiu în sclipiri înghețate, când demonice șoapte,umbre lascive valsând pe retină tăiară în două talpa arcuită a iubitei –

Cândva, pe maluri cu buze de brocart, brodate în sare Adierea clară a șoaptelor legănate-n argintul aripilor lor, Cu urechea culcată pe-o scoică, în sclipirile perlei Ca într-un cer albatroși de

O neagră perdea pentru elefantul soldat. Croșeta o egretă în laptele-amar – puroi și diamant În ecartul dintre aripi aerul moale păștea Mai sărată, mai mierea subțire a zilei de Mai elefantul

Va fi fiind vreo-dată dimineață în eternitate? Trebuie că este, altfel cum s-ar putea explica Toate relele, decât numai printr-o noapte, În care Zeul petrece de veacuri, cu Bachus și dimineața se

Acest poem, nu-i un poem, Este o-ntinsă savana, cu pâmântul ridat de soare Ce-o port, de ce să nu recunosc, cu oareși ce fală, În piept. Cum s-a-ntâmplat nu mă-ntrebați, doar atât îmi

Elefantul soldat În armură de plastic Surâsul zincat și-l ascute. Elefantul soldat Râuri de granat Fiindu-i buzele rănilor în care-și înmoaie urzeala toate ecranele. Elefantul soldat Îl

Gata, destul s-a scris despre câmpii întinse, siderale și sori cu raze aurii în care scaldă zarea, destul și stelele, cu colțurile reci, au strălucit în nopți adânci, de bezne grele și peste

Când sărutul tău frige ca ciocolata caldă Pe buza paharului de plastic, de la automat. Când rujul tău cu aromă de brăduț odorizant Mi se topește ca untul în gură. Când parizerul sânilor tăi

Iubito, tu, fragedă dimineață, întinzându-ți roua privirii Peste departe al clipei hotar, însetată și rază, ochi de felină storcând noaptea până la ultimul strop de lumină. Ca o adiere

Din îndoitura de lumină searbădă pâlpâind deasupra monoliților cenușii ca dintr-un arc săgeți, noaptea țâșnea coșmaruri, în pulpa pernelor pe care locatarii își odihneau frunțile mucezite de

În șalul de mătase ce părea zăpada călcată sub talpa pașilor mei Te-aș înveli, întocmai cum ceața câmpii matinale ascunde sub voaluri, Tulbure broderie, milieu aburind, plutind peste lume și ca

O lumină subțire, prelung prin perdea. Un suspin închide linia pleoapei- boltă de granat. Umărul lung, de dantelă si umbra ei roză. Din sân, lăcrimând fraged pe gleznă un crin.

Poetul caută numai poezia Restul îi par atât de mici Pe lângă umbra ei. Poetul e un cerb și nu, nu-i nici o metaforă, un cerb printre blocuri rufoase, printre atâția pietoni printre

Buricul limbii deschide fereastra În sticlă albul adânc taie Arătătorul semn, de întrebare Ești? Într-un font departe, același răsună în ochi și oarbă e și fereastra da Cf? Nik, ma km

Fragedă. Lacrima dimineții. Pe-o petală. Tremură - mașină pornită. Scăldându-se. Oglinda bobului. Ca o silfidă. Raze - rufe în zoale,știme-n lighean. Firul pleoapei. Lumina umedă. În două.