Poezii

se răsucea-n cearșaf ca sfoara, îngrozit. Sfârșitul meu este sfârșitul lumii; ce vană consolare... Simțea un adevăr: în urmă rămânea nimic.

Fragedă. Lacrima dimineții. Pe-o petală. Tremură - mașină pornită. Scăldându-se. Oglinda bobului. Ca o silfidă. Raze - rufe în zoale,știme-n lighean. Firul pleoapei. Lumina umedă. În două.

Poetul caută numai poezia Restul îi par atât de mici Pe lângă umbra ei. Poetul e un cerb și nu, nu-i nici o metaforă, un cerb printre blocuri rufoase, printre atâția pietoni printre

Tigrii de cașcaval lăbărțându-se Peste țâjnetul sângeriu al viorii – Tibii metalice sfărâmate, Granituri stoarse de măduvă. Frucutul pleznește-n arteziene De dulce puroi, Păstrăvi galvanici

Merele scăldându-se în roșeața livezii. Terenul tremura de tropotul trenului trecând, șerpuiau șușotind șinele șiroaie de șoapte și urletul lung unduia în urechile unor umbre uriașe. Cerul

Mărul se ghemuia în priză ca un elefant sub urechea unui arhanghel, îmbătându-se cu sclipirile verzui ale budincii de arpagic - monstru pândind printre tăiței. Nu putu adormi. Se întreba / De

Ciocanul cui bate în poarta de-alamă a sorții - României, vis de propășire, al acelei fiare roșii în tâmpla frântă-a țării, ca ultimul cui lemnul crucii lui Crist împungând carnea lividă a

O neagră perdea pentru elefantul soldat. Croșeta o egretă în laptele-amar – puroi și diamant În ecartul dintre aripi aerul moale păștea Mai sărată, mai mierea subțire a zilei de Mai elefantul

Vânătorul își ascute fruntea să cearnă fulgii de diamant. Trecu un ceas, o noapte, o iarnă, un copac. Dar în făina nopții se culcase, pân` la cioc. Un biet poet cu sita spartă, O poezie cu

Din îndoitura de lumină searbădă pâlpâind deasupra monoliților cenușii ca dintr-un arc săgeți, noaptea țâșnea coșmaruri, în pulpa pernelor pe care locatarii își odihneau frunțile mucezite de

Când sărutul tău frige ca ciocolata caldă Pe buza paharului de plastic, de la automat. Când rujul tău cu aromă de brăduț odorizant Mi se topește ca untul în gură. Când parizerul sânilor tăi

Prima dată trece. se face-o oră, o noapte, o iarnă,un stejar și de unde nu-și varsă albinele mierile de sărate, se-ntoarce, mai întâi ca un mic condens în colțul ochiului, de-I ajunge o silfidă

O lumină subțire, prelung prin perdea. Un suspin închide linia pleoapei- boltă de granat. Umărul lung, de dantelă si umbra ei roză. Din sân, lăcrimând fraged pe gleznă un crin.

Cândva, pe maluri cu buze de brocart, brodate în sare Adierea clară a șoaptelor legănate-n argintul aripilor lor, Cu urechea culcată pe-o scoică, în sclipirile perlei Ca într-un cer albatroși de

”Cum se manifestă?”, întreabă doctorul. ”păi cum să vă spun…să vedeți: Într-o după amiază banală de-octombrie În colțul unui suspin un câine Încolăcindu-se ca un leuștean scămoșat Pe gâtul

Genunchiul fiorului pleacă, aproape-atingând, aproape coroană firului ce unduie-n cerul de obsidian, Mai negru decât umbra sânului morții mamei, Obeliscul spaimelor grele de marmură neagră. Sori

Elefantul soldat În armură de plastic Surâsul zincat și-l ascute. Elefantul soldat Râuri de granat Fiindu-i buzele rănilor în care-și înmoaie urzeala toate ecranele. Elefantul soldat Îl

În carnea albă a sticlei taie cursorul Lipicioase aldine, buricul limbii răscolește miliardele fire siderale, se-nfige în mouse și scapă-o săgeată și-n ochi îi flutură negrele șiruri

Buricul limbii deschide fereastra În sticlă albul adânc taie Arătătorul semn, de întrebare Ești? Într-un font departe, același răsună în ochi și oarbă e și fereastra da Cf? Nik, ma km

În șalul de mătase ce părea zăpada călcată sub talpa pașilor mei Te-aș înveli, întocmai cum ceața câmpii matinale ascunde sub voaluri, Tulbure broderie, milieu aburind, plutind peste lume și ca

Ce noapte - trebuie c-a fost noapte - orfană de lună, cu-n cer sidefiu în sclipiri înghețate, când demonice șoapte,umbre lascive valsând pe retină tăiară în două talpa arcuită a iubitei –

E-un hoit tot orașul și-un soare slut ca un neg zemuind se zbârcește pe cer. Peste praful fierbinte, pată de ulei puroiul se-ntinde - gangrenă lungindu-și în carnea-mpuțită băltirile

De unde se lăuda c-ar putea răsturna Pământul Arhimede Ai luat punctul și-apoi în el ai înfipt gândul, ca pe-o sămânță De ploaie cerul în nori, învolburându-se-n valuri de abur violet, căzând

Iubito, tu, fragedă dimineață, întinzându-ți roua privirii Peste departe al clipei hotar, însetată și rază, ochi de felină storcând noaptea până la ultimul strop de lumină. Ca o adiere

Gata, destul s-a scris despre câmpii întinse, siderale și sori cu raze aurii în care scaldă zarea, destul și stelele, cu colțurile reci, au strălucit în nopți adânci, de bezne grele și peste

Acest poem, nu-i un poem, Este o-ntinsă savana, cu pâmântul ridat de soare Ce-o port, de ce să nu recunosc, cu oareși ce fală, În piept. Cum s-a-ntâmplat nu mă-ntrebați, doar atât îmi

Va fi fiind vreo-dată dimineață în eternitate? Trebuie că este, altfel cum s-ar putea explica Toate relele, decât numai printr-o noapte, În care Zeul petrece de veacuri, cu Bachus și dimineața se