Antrei Kranich

imi place stilul aparent clasic, lipsa nasterilor pretioase de idei si metafore, firescul textului, care sub piele are adevarata viata.
trebuie doar sa pui urechea si sa asculti pulsul.
cel mai frumos vers mi se pare:
\"ne vom scufunda în lanurile de grâu și vom prinde
pe Venus între palme împreunate, precum în dansul căluților de mare\"
aluzii subtile in jocul palmelor, aluzii la nasterea venerei, un peisaj in care eu unul as vrea sa ma plimb in seara asta.

cu prietenie,
andrei t

singura duminica placuta, savurata (mie nu-mi plac duminicile) este a ta, de aici, prevestitoare de cutremur si aceea dintr-un alt poem mai vechi, senina si sfanta.
poemul e o asteptare neclintita, cum e seninul dinaintea furtunii. cutremurul se declanseaza la sfarsit, parca promitand o urmare, in care innoirea sa se desavarseasca.

cu prietenie,
andrei t

stau inaintea unui tablou pointilist si, ignorand aparenta senzatie de intimitate, merg cativa pasi inapoi ca sa vad mai bine intregul. totul e compus din imagini, culori, sunete risipite ici colo, senzatie de durere care insoteste despartirea, o rana scormonita de sare, acele \"corpuri fragile\".
peste toate, un firesc ls scriiturii, fara dramatism exagerat, gesturi teatrale, figurine de ceara.
delicat, patrunzator, intim.

cu prietenie,
andrei t

poemul m-a prins, l-am rostogolit intre palme, ca un aluat, i-am dat ce forma am vrut eu, dincolo de forma ta, m-am regasit in furia ta si m-am intors inauntru in fan, cautand sa sterg de pe cer rosul si portocaliul, sa nu mai fie inflamabil, sa ramana doar icoanele curate.

cuvinte rostogolite, nu impinse cu varful piciorului inspre cititor.
forta, gingasie, sfarsit deosebit.

cu prietenie,
andrei t

ritmul si firescul versurilor adancesc aceasta plimbare cand inauntru, cand afara.

cu prietenie,
andrei t

asa cum am vazut si in poemul anterior, te prinde bine joaca asta de-a razboiul in doi.
feminitate si gingasie:
\"vrei să mă tîrăști în genunchi, la masa tratativelor
unde va trebui sa capitulez necondiționat
într-o rochie albă\"

acelasi (poate),
andrei t

imi place joaca asta intre nu si da si pasiunea care se infiripa printre cuvinte, roseste ca o fata mare, insa devine din ce in ce mai fierbinte.
\"hoarde de gînduri impure
aleargă goale, fără discernămînt
dau buzna din mintea mea in mintea ta\"
fain sfarsitul si faina colindarea gandurilor dintr-unul in celalalt.

cu prietenie,
andrei t

inceputul e deosebit. trimiterile la manuscrise, indirect la mirosul cartilor vechi, intimatea curtilor, acel \"toc toc\" si coborarea oglinzilor in baltoacele de dupa ploaie reusesc intr-un tot sa ademeneasca cititorul la tine in ograda.

cu prietenie,
andrei t

nu stiu cum, dar proza aceasta am citit-o foarte bine pe ritmurile cesariei evola (nu sunt un mare admirator al ei, dar in mod ciudat aici ea m-a mentinut prin ritm undeva in text, nu mi-a intrerupt lectura si plimbarea).
In primul rand foarte bine realizata acea invaluire a cititorului, prin fragmente plasate in spatiu de jur-imprejur, pe care le scoti din umbra pe rand si le expui doar atat cat sa fii sigur ca ai mai ademenit inca putin pe vizitator.
apoi acea combinatie de muzica si ezoterie creeaza o atmosfera ciudat de linistitoare, un fel de intimitate la care participa, fara constrangeri, cititorul. secventele se succed firesc, nu se vede mecanismul din spate, e bine uns, nu scartaie, lasa asa un iz de materie divina toarsa de un carburator, asa cum povestea un scriitor ceh parca. ce sa spun? acum ca incheiasem noi un fel de deal, aici fata de unele (recunosc, n-am trecut inca prin toate) texte din trecut scriitura e limpede, e construita impecabil, e.... hai ca m-ai facut curios si iti astept continuarea. :-)

un prieten,
andrei t

si iata cum calmul si siguranta din poemul anterior lasa loc unui vanticel de teama si chiar disperarii. Omul rotund asa cum il imaginau grecii incepe sa se fisureze. parca vezi doi oameni care coboara unul din altul, separandu-se, desi inca se mai tin de mana.
sfarsitul insa merge pe o nota mai veche. poate speranta?
\"nimic nu mai poate trece printre noi
nici măcar o rugăciune
nici măcar o febră\"

acelasi.
andrei t

tot urmarindu-te din doi in doi pasi am reusit sa te definesc oleaca. acum raportandu-ma la textul de fata, imi plac trei lucruri, de fapt cei trei piloni pe care se ridica virgula crezul tau, asa cum islamul se ridica pe nu mai stiu cati stalpi ai credintei (cand sunt obosit, mai ales dupa o zi de munca, simt nevoia s-o mai iau pe aratura tacatam tacatam, asa ca te rog sa ma scuzi pentru fraza alungita fara rost):
1. umorul care insoteste orice din ce-am citit eu, chiar daca e pe dibuite ori falnic, la vedere (includ aici si persiflarea, pt ca e de buna calitate)
2. avantul combativ, tonul profetic, o constientizare a puterii tale
3. elasticitatea discursului, pe care oricum l-ai arunca vad ca tot in albia lui fireasca nimereste

cu prietenie,
andrei t
andrei t

merg in aceeasi directie cu parerile majoritare ale celorlati comentatori. un poem aparent facil, dar care denota prin insasi aceasta lejeritate maiestria autorului.

cu prietenie,
andrei t

nu prea sunt atent la titluri. dupa ce am comentat am vazut titlul tau si plasarea spatiala/ conflictuala a poemului.
dar sper sa nu te superi sa-l tin pentru mine tot asa, levitand, atemporal, infiorator, fara nici o trimitere concreta inspre lume.

andrei t

nuanta aceea ludica cu care rascolesti moartea incolo si incoace adanceste poemul, la fel cum ritmul cadentat si versurile aparent facile provoaca in cititor o stare contradictorie, pe de o parte spaima ancestrala in fata mortii cu care nu prea stai sa negociezi, pe de alta parte vene umflate de viata, atata viata incat te simti puternic si te izbesti in piept cu oricine/orice.
\"camera cu numărul doi
este trupul suflecat de pe noi
(fiind din ce în ce mai aproape
această surpare în ape)\"
cred ca intr-un fel poemul tau m-a gasit pentru ca adesea in scrierile mele am jucat in spatele a mai multor masti, iar acea senzatie de duplicitate, de ceva pe care aparent il prinzi insa iti scapa, persista in poemul tau.
nu stiu, chiar trebuie sa revin sa il recitesc.

cu prietenie,
andrei t

fain expus spatiul:
\"mă întinde cerul până la tine în vagoane de marfă\"
vezi vagoanele de marfa, greoaie, insirate la nesfarsit.

cu prietenie,
andrei t

dau si eu tarcoale poruncilor tale, ca sa las amintire primul colt dezvelit.

cu urlete in pustiu de aprobare,
andrei t

citind versurile, gatul ti se usuca si simti nevoia sa bei o carafa proaspata si rece de apa.
starea si senzatiile sunt clar subliniate, scenele putine se succeda si amplifica arsita si setea, imprumutandu-le cititorului.

cu prietenie,
andrei t

desi tema se incadreaza in aceeasi pendulare viata-moarte, aici se simte o ironie subtire, as spune chiar ca pe undeva e un poem ludic.
de fapt te ridici mandru, iti scoti armele si provoci direct moartea. cu fiecare poem pari mai amenintator, mai invincibil. sigur, vei pierde, insa lupta in sine e o adevarata savoare.

cu prietenie,
andrei t

e un poem-granita. de aici incep semnele maturitatii tale literare.
profunzime, limpezime a discursului, care confera forta imaginilor, text rotund. e altceva.

cu prietenie,
andrei t

e interesant cum un artist poate preintampina vremea si anotimpurile, cum le iese de fiecare data in intampinare.
o alta nota cu care iti continui ciclul \"burgundiilor\", mai interiorizata, cu un sfarsit ce emana o stranie tristete.

cu prietenie,
andrei t