Anton Potche

Aseară au fost decernate la Berlin în cadrul deschiderii festivalului de film Berlinale premiile „Goldene Kamera“.
Cu premiul pentru cea mai bună actriță germană a fost distinsă Alexandra Maria Lara.
Alte premii au fost decernate în prezența a 1200 de invitați unor personalități cu renume mondial ca Jerry Lewis, Bruce Willis și Tina Turner

Răsfoind în SCURTÃ ISTORIE A ROMÂNILOR a lui Ion Bulei (Editura Meronia, București, 1996) am găsit chiar pe prima pagină un citat de istoricul francez Catherine Durandin: „Istoria românilor este o istorie a contradicțiilor nerezolvate.”

Dacă îmi aduc bine aminte, învățasem din manualele de istorie (anii 60/70 sec. trecut) despre un Gheorghe Doja, căpetenia unei oștiri țărănești care luptase pentru dreptatea iobagilor.
Ion Bulei scrie despre același personaj doar atât: „După o altă răscoală, din 1514, condusă de secuiul Gheorghe Doja (Dózsa György), înfrântă și ea, românii ajung să se confunde, practic, cu masa iobagilor.”

Richard Weber scrie într-o compunere despre Doja, apărută în volumul TEMESCHBURG – TEMESWAR, Germania, 1994: „Datorită înțelegerii adânci pentru situația tragică a țărănimii, Doja se numără printre cele mai importante, multilaterale, dar și cele mai barbare personalități ale istoriei mișcărilor populare.”
Weber ne prezintă un citat din CHRONICA DER ALTEN SACHSSEN IN SIEBENBÜRGEN (Cronica Vechilor Sași din Transilvania) scrisă de Paul Leypolt von der Naumburg și tipărită în anul 1582 – deci numai 68 de ani după întâmplările de la Timișoara – la Lübeck în Germania: „1514. Hat Johan von Zapolia Weyda in Siebenbuergen, die Creutz Herren gantz vnd ghar vertilget, und jhren Oebristen Georgen Doscha Zekhl bey Demesburg gefangen, vnd mit einer glueenden Kronen gekroenet, auch so haben seine Mitgenossen jhn mit jhren Zenen zerreissen muessen.”
Această relatare, scrisă bineînțeles în germana secolului XVI, povestește despre înfrângerea „domnilor crucii” (?) de către armata lui Zápolya și despre încoronarea cu o coroană incandescentă a „obristului” (colonel) Gheorghe Doja. Mai departe se spune că tovarășii de luptă ai lui Gheorghe Doja trebuiau să-l rupă în bucăți cu dinții.

Prin articole și interviuri pe teme istorice (Dușan Baiski & Ghinea Nouras Cristian) se accentuează nuanța de cultură generală a site-ului agonia.net/poezie.ro. Felicitări!

Marele câștigător al Premiului Bavarez de Film, ediția 2005, este Filmul „Der Untergang” cu premii în trei categorii.
Producătorul și autorul scenariului Bernd Eichinger a fost premiat cu premiul pentru producător (200.000 Euro), cel mai bine dotat premiu de film din Germania.
De premiul pentru cea mai bună interpretare actoricească masculină (10.000 Euro) se poate bucura Bruno Ganz pentru interpretarea „cu bravură” a figurii lui Adolf Hitler.
Premiul publicului pentru cel mai bun film (10.000 Euro) a fost înmânat regizorului Oliver Hirschbiegel.
Premiul Bavarez de Filme se decernează anual începând din 1979 de guvernul landului Bavaria. Premierul bavarez Edmund Stoiber s-a bucurat în cuvântarea sa de numărul mare de spectator 35 de milioane, înregistrat anul trecut de cinematografele din Germania.

Filmul a fost și decorat cu trofeul BAMBI (18 noiembrie 2004) în categoria film național. BAMBI este cel mai important premiu german de mass-media.

Așa vroiam să închei intervenția de mai sus:
La mulți ani!!

Și comunitatea șvăbească din Banat își cultivă dialectul prin intermediul literaturii și a jurnalismului.
Într-o antologie aranjată de Dr. Anton Peter Petri și publicată în anul 1984 la München sunt consemnați nu mai puțin de 80 de autori de grai șvăbesc-bănățean, dialect care se deosebește substanțial de dialectul șvabilor din Germania.
Chiar în acest an mica comunitate germană care mai trăiește în Banat s-a bucurat de aniversarea a 35 de ani de la prima apariție a suplimentului în dialect șvăbesc cu numele „Pipatsch“ (Mac), editat de ziarul timișorean Neue Banater Zeitung (până 1990), acum Banater Zeitung. Inițiatorul principal a acestei pagini șvăbești fusese jurnalistul, scriitorul și omul politic Nikolaus Berwanger (1935 - 1989).

Am senzația că trăiesc renașterea sămănătorismului sau a poporanismului. Satul bănățean se îndreaptă cu pași siguri spre locul ce i se cuvine în literatura română. Era și timpul după 85 de ani de apartenență geo-politică de România. Faptul că acest lucru se produce prin realismul magic al lui Dușan Baiski este o dovadă în plus a existenței unui valoros potențial literar în Banat.

Literatura ne îngăduie să suportăm fobia de un atac terorist cu o ușuară clipire din ochi.
Oricum, un personaj simpatic, acest Gugu.
Felicitări creatorului!

Expoziția „Johnny Weissmüller“ a fost prelungită până la data de 9 ianuarie 2005.

odrasla s-a înmulțit / cum Anda și-a dorit

Bucovina pare a fi un câmp foarte fertil pentru creația literară: Paul Celan, Alfred Margul-Sperber, Manès Sperber, Gregor von Rezzori, Rose Ausländer, Moses Rosenkranz, Mihai Eminescu, Norman Manea, Radu Tudor Ciornei ș.m.a..

Fascinația unei poezii bune constă în varietatea asociațiilor pe care poate să le genereze în mintea și sufletul cititorului.
„Tomnatic“ m-a trimis instantaneu în peisajele tomnatice ale câmpiei bănățene din preajma satului Tomnatic.

Într-o notiță biografică a volumului „Autoren in Wort und Bild“ (Autori în cuvânt și fotografie), editura Bertelsmann / Germania se poate citi despre Brecht: „Fiu al unui fabricant de hârtie. Studiul științelor naturale și de medicină la München. 1918 infirmier într-un lazaret militar. După război continuarea studiului; începând din 1920 dramaturg la teatrul Münchner Kammerspiele. A primit în 1922 premiul Kleist pentru primele trei piese, s-a dedicat de atunci în exclusivitate activității de scriitor.“

Deci, se pare că prestațiile medicale ale lui Bertolt Brecht se rezumă la o muncă limitată de infirmier.

Printre personalitățile remarcante ale Lugojului am putea să-l numim și pe compozitorul György Kurtág care s-a născut la 19 februarie 1926 în orașul de pe malul Timișului.
Cu toate că Kurtág a primit în 1947 cetățenia maghiară, biografii lui nu uită să amintească de rădăcinile lugojene ale renumitului compozitor și să-i menționeze și pe primii săi profesori, Magda Kardos și Max Eiskovits, ultimul din Timișoara.

Nu, nu e un fior de groază ce emană din aceste versuri. Moartea mi se înfățișează aici ca o parte firească a unei vieți într-un continuu proces de înnoire.
Am citit o poezie care îmi cere deopotrivă respect, optimism și nu în ultima instanță recunoștință pentru o creație poetică de o profundă seriozitate.

Hallo Anca,

mii de mulțumiri!

Simt cum țara se îndepărtează (Norman Manea); dar nu numai ea, ci și limba ei (mai ales atunci când e „doar“ învățată).

Off, off, timpul & distanța geografică, și nici un om în apropiere care vorbește limba română!
Dar nu pot, nu vreau să mă dezmint: o iubesc totuși!

Dragă Gabriel,

pe situl german a apărut în data de 9 iunie 2004 o traducere fără titlu și fără text, postată de tine. Considerând că paginea a apărut datorită unor greșeli tehnice sau în urma unor încercări de traducere rămase fără rezultat, am șters-o.

Dacă vrei totuși să te angajezi pe situl german (în limba germană), ne-am bucura foarte mult.

Salutări și urări de bine

Peste tot în lume competițiile sportive își pierd de zi ce trece tot mai mult din farmecul jocului, adoptând din ce în ce mai mult aluri de lupte înverșunate. Victoria înseamnă astăzi mai mult ca oricând câștig material și la banii se sfârșesc prieteniile. Păcat, fiindcă un eveniment sportiv poate fi savurat cu satisfacții mult mai mari când nu i se atribuie o seriozitate exagerată, care la mulți suporteri primește dimensiuni existențiale.

Îmi aduc bine aminte de un meci de fotbal de pe stadionul Dinamo din anii 70. Eram cu fanfara Palatului Pionierilor din Timișoara ocazional în capitală (sau era o fanfară din Giarmata? – din păcate mi-am ars într-o zi nefastă din epoca lumină toate caietele cu însemnările personale) și ne-am dus la meciul de campionat Dinamo – Poli, cu instrumentele, bineînțeles. Tot timpul meciului am cântat „Poli, Poli luptă pentru noi“.

În minutul 85 tabela de marcaj arăta 4:1 pentru Dinamo și noi, fanfara bănățeană, am intonat cu același devotament un marș funebru. Surprindere, stupoare și la urmă ... admirație pentru bravii suporteri timișoreni. Bucureștenii, cel puțin cei care stăteau în jurul nostru, își dăduseră seamă că pentru poliștii-muzicanți fotbalul era în primul rând un joc cu menirea de a distra.

Și bunica mea purta în satul ei bănățean-șvăbesc o viață întreagă un batic sau o basma și nicidecum un „patic“, cum o poartă femeia turcă din comentariul de mai sus.

Dar așa cum problema ei (a învățătoarei) nu este doar o basnă germană, vrea să poarte și ea doar un „batic“.

Fiecare parlament croiește legile statului său ținând cont mai ales de cultura și tradițiile propriului popor. Datorită procesului de unificare a Europei făcătorii de legi ar fi bine îndrumați să-și arunce privirile și în legislațiile sau uzanțele din diferitele sfere ale vieții publice ale altor țări. Nu cu scopul de a copia, ci mai degrabă pentru a adapta societății românești experiențele unor democrații mai vechi, ar trebui să existe o curiozitate permanentă și în România pentru fenomenele culturale dincolo de granițele țării. Iată o privire foarte sumară în viața culturală din Germania.

1.) Discuția despre cultura în multitudinea ei incomensurabilă se bucură în țara lui Goethe și Beethoven, dar și a lui Hitler, de o prezență constantă. Mai contradictoriu decurg dezbaterile despre fenomenul cultural întotdeauna atunci când situațiile financiare ale primăriilor devin precare. O astfel de situație traversează Germania la ora actuală. Din când în când nemții sânt în stare să se certe până în cele mai înalte cercuri politice pe teme religios-ideologice. Are o învățătoare de etnie turcă și de credință islamică dreptul de a purta patic în timpul serviciului școlar sau nu? Neutralitatea absolută a politicii în domeniile culturale va rămâne deci o cerință plauzibilă, dar și utopică.

2.) Germania nu are un minister pentru cultură, ci doar un Delegat al Guvernului Federal pentru Cultură și Medii. Acest ministru de stat conduce o instanță federală cu 190 de angajați. Sarcinile instanței se rezumă la promovarea de proiecte culturale naționale (deci supraregionale), modernizarea permanentă a legislației pentru asiguarea unei vieți culturale și asigurarea unui peisaj medial liber și pluralistic.

3.) Investițiile cele mai mari sunt la ora actuală destinate unor realizări culturale în fosta capitală germană Bonn, 150 milioane de EURO până în anul 2010, și în actuala capitală Berlin, cu 300 milioane de EURO anual.

4.) Multe alte investiții ale ministrului de stat pentru cultură (cum e denumit în presă) sunt detailat publicate pe o pagină-web a Guvernului Federal.

5.) Mai mult de zece ani s-a discutat acerb despre ridicarea unui monument în amintirea evreilor omorâți de naziștii. Până și involvarea unei firme, aleasă pentru lucrări la acest monument, în crimele holocaustului a fost discutată pe larg în mass-mediile germane.

6.) La 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare o nouă lege pentru promovarea filmului german. Se speră într-o revigurare a filmului autohton care la ora actuală acoperă doar 18% din ofertele telecinematografelor germane.

7.) Numărul celor care se simt dezavantajați de modalitățile de distribuire a fondurilor pentru cultură este mare și în Germania. Printre ei se numără și organizațiile șvabilor bănățeni și sașilor transilvăneni. Lor guvernul Schröder le-a tăiat toate fondurile culturale.

8.) Multe instituții de profil diferit cooperează cu succes în sponsorizarea unor activități culturale cu actori de faimă mondială. Un exemplu din multe: firma producătoare de mașini AUDI cu sediul principal la Ingolstadt și RADIO BAYERN din München organizează anual un festival de muzică clasică și modernă (rock, pop, jaz etc) care se desfășoară de-a lungul a patru luni de vară.

9.) Protejarea patrimoniului german de pe întinsul întregii țări cade în sarcina landurilor (județelor) și comunelor (orașe și sate). Aici se includ și bibliotecile comunale.

10.) München este orașul cu cele mai multe edituri din lume, în timp ce Frankfurt am Main găzduiește anual cel mai mare târg de carte de pe mapamont. În Germania apar ani de ani între 80 și 90 milioane de cărți numai din domeniul beletristicii. Cine să le citească? Generația tânără venerează de zi ce trece mai mult internetul. Corespunzător sună și de ani de zile bilanțurile economice nu prea îmbucurătoare ale librarilor germani. Și totuși, cartea trăiește conform zicalei germane : „Todgesagte leben länger“ (Cei cărora li s-a prezis moartea trăiesc mai mult.)

Această poezie seamănă cu un fluviu de lavă care în drumul său spre vale aprinde (sper) cuiburi de flăcări în inimi (o inimă anume?) răcite.