angela spinei

m-am uitat, o dată de mult printre fibrele sufletului tău și apoi ai făcut amnezie dar ochii tăi mai lucesc și acum și a renăscut copilul din mine – credul și naiv de atunci te caut printre

m-am lovit într-o zi de ochii tăi orbită de întunericul ploii de-afară. doare. luptam în altă zi cu mâinile tale și împletitura degetelor îmi spune că tăcerea ta doarme. iar mintea mea

U-f-f! A zis vântul B-r-r! A zis ploaia H-m-m! A zis soarele și numai tu nu zici nimic.

Salut sunt paranoică.Nu, nu am aflat abia acum. Abia acum mă doare. Atunci când mergi pe stradă și întorci capul urprins că te cheamă cineva – nu te speria – este doar ecoul primei tale

Un efect produs de nenorocul de a visa îmi plimbă sufletul în fiecare dimineață Nu rugămintea de a fi tu însuți îmi subjugă puterea de a trăi ci mirarea. mă las sedusă de uitarea de

Apoi, universul continua să mă strângă în brațe de parcă își dorea să mă-nțepe cu ghearele sale. privesc in sus și soarele m-i se pare monstrul cu aripi de ceară – cu tendința de a

* Astăzi mi-a zâmbit un copil m-a fluierat un câine vagabond iar toată lumea spunea că am ochii frumoși... numai vina de a fi femeie și așteptarea de tine tace în mine sau urlă atât de

întinsă pe covor privesc clipa uitării ba chiar într-o seară am invitat-o la o bere/nerușinare mi-as spus mama cu lacrimi in ochii ei cenușii cum poți să sfidezi nesfârșitul cuvântul

m-am părăsit în dimineața în care estetul din tine a adus iubirea, cerșetoare la ușa mea. scurgeri ale cuvintelor îmi îngrădesc rațiunea ca și lacrimile așternute pe post de cearșaf.