iarba de la capătul iubirii

Apoi, universul continua să mă strângă în brațe de parcă își dorea să mă-nțepe cu ghearele sale. privesc in sus și soarele m-i se pare monstrul cu aripi de ceară – cu tendința de a înfrânge în mine dorința de zbura „numai să nu pleci”, mi-am zis pentru că cineva poate fi prea aproape de mine și fura izvorul din care bei apă în fiecare dimineață. după, cântul iubirii a secat vlaga pământului și am rămas întinsă la marginea lumii cerșind o bucată de viață. mireasma pâinii coaptă de mama și ochii blânzi ai bunicii, moartă de mult mi-au șoptit că iarba de la începutul orașului îmi taie ce mi-a mai rămas din picioare (cioturi de existență muribundă, - probabil bolnavă și ea de cancer) pentru a alimenta fântânile arteziene din prejma casei tale. am plâns liniștită la căpătâiul florilor de mai mi-am sorbit romantismul o dată cu ceaiul de dimineață și încingându-mă cu brâul mării, - cadoul mamei la naștere, cel mai de preț am pornit spre Croco. era ora 1.