Andreea Maresi

Ai simțit vreodată cum te pierzi în labirintice locuri cunoscute, cum te îneci înainte de a risca să te arunci în cascadă, cum e să pășești pe mai multe rute și toate să te-ndrume spre un tunel

Dimineață de toamnă… O briză rece se strecoară prin geamul întredeschis ce duce spre șosea și-mi dă fiori când mă-ndrept spre ibricul de cafea. În astă dimineața nu sunt singură, ci un

Peste valuri de mare și iluzii lăsate pe nisipul încis, amintirile trec și te lasă în ceață, fără emoții sau vise rupte din trecut … te-ai oprit în fața porții de toamnă.

De ce să fiu logică și rațională când eu doar îmi doresc să plutesc în derivă în iraționalitate și feerie, să fiu abstractă și să încalc legile fizicii? De ce nu mă pot afunda în metafizică

Trenul șuieră încă o dată, anunță drumul spre casă, un drum alambicat, un drum pe care din nou l-am urmat, drumul ce vroiam să nu mai apară, știind că tot ce-am lăsat în spate va

Să rupi din trecut mii de file Ce alergau neîntrerupt Spre fericire, zeci de mile, Ce le-mbrățiașai cu un surâs Din fiecare colț abrupt, Dar ce le-nvelești acum în suav plâns. Nu le vedeai a

Am ajuns pe prag și privind în spate ne întrebăm cum să continuăm cum să pășim pe momentele aglutinate, să înfrângem acea teamă ce ne-nțeapă brutal și totul, molcom destramă. Dar privind în

Cărămidă peste cărămidă, amănunțit sudată din lacrimi de basm, mi-a construit propria-mi crisalidă de unde-am renăscut, să alung arhaicul aer de marasm și să sclipesc în început. Mi-am

„- Păianjen!” Și când să îl strivesc, ochii-i licăre-ngrozit și mă opresc; o ultimă secundă - atât cât îl privesc -, înșiră firul pânzei prin vibranta-i mișcare spre destinul colorat cu

Mă înec prin ghimpii sufletulu-mi pustiit ancorat în largul mării unde spiritul mi-e vid - s-a sfârșit!

Fumuriii nori trăsnesc cu picuri deviați inconștient de vântul înșelător ce-ndepărtează licuri de vară cu săgețile ei de toridă căldură și sfâșietoarea gheară bizară a gălăgiei urbane din care

Mare de lacrimi și rafale acoperă căldura asfixiantă și soarele se-ndepărtează agale cu o insignifiantă tăcere, întretăind amintiri din fiecare seară răcorită de o briză ce în suspine se

Ruine străvechi se surpă sub aspre răscoale Lăsând în beznă lumina drumurilor tale reale Cusute cu speranțe și-mbătate în curative ape, Când simțeai doar a lor dulce mireasmă Pierdută acum pururi

Din miezul unei scoici diamantine, înecată de soare, răsărită din meteoriți laconici din ale lumii coridoare crepusculare, ființa-mi tresare. Din plapuma-i de mătase și fire-ntoarse, de

Tăcerea sumbră este tăiată de o briză venită din depărtări din infinitul drum de șine și mă ridic de pe valiză, ferindu-mi pălăria de-ale vântului ruine. Peronul așteaptă impacient o umbră -

Cerul se deschide sub cânt de ciocârlii, Împrăștie scântei de raze peste-o corolă Care învăluie-ale noastre melancolii Într-un dans veșnic de natură. Vom fi ascunși sub a sa aureolă. Soarele

Miros de mare în lungul gândurilor plutitoare, Dansuri de val înspre țărmul imanent solitar Și dinspre apusul auster brize mistuitoare Mă învăluie pe infinitul drum al bărcii lovite de-un

Aruncat în cioburile necromaniei Dincolo de apocalipsă și univers Ne îndreptăm spre decelarea enigmelor antropologiei, Unde omul a fost dispers, Dintr-o pribeagă himeră în supliciu În desperare

Realitatea din vis : Ne deplasăm pe drumuri ezoterice și anonime, pe cărările neșlefuite ale subconștientului nostru… și trăim. Imaginația evoluează, se metamorfozează în materii plauzibile. Putem

Ora 23.30. O cameră ascetă fonică. Într-un mic colț cordial se simte un efluviu. Acolo respir eu. Pe fotoliul de lângă geam se reflectă o emanație robustă, care îmi încălzește sufletul. Privesc

Secunda 0 : Timpul a fugit atroce. S-au scurs secundele, dar nu au pornit pe graficul spre minus infinit, ci spre plus infinit. Vom întâlni infinitul. Imposibilitatea este la fel de plauzibilă ca

Amurgul arată cu fermitate a lui infatuare Răpind lumina zilei cu a sa grandoare, Va rămâne decât cerul de lună străjuit Și sufletul meu ce caută necontenit. Puterea-mi apune și-mi e greu a mai

Dimineața bate cu raze fierbinți în geam, Deschid ochii, pleoapele-mi sunt grele, De gândul că a dispărut tot ce visam, Privirea-mi se-ndreaptă spre verzile-mi perdele. Pași ușori mă îndrumă