Poezie
Scoică
1 min lectură·
Mediu
Din miezul unei scoici
diamantine,
înecată de soare,
răsărită din meteoriți laconici
din ale lumii coridoare
crepusculare,
ființa-mi tresare.
Din plapuma-i de mătase
și fire-ntoarse,
de albeața laptelui,
întunecată
dintr-o privire oarbă în interior,
cu suflet brodată,
eu îmi caut drumul
spre exterior.
Pragul luminează
spre o plăsmuită ieșire
ademenitoare prin emfază;
scoica-și etalează nimbul
depărtându-mă de ea,
iar eu rătăcesc în universul
adimensional,
nu-i simt adierea,
am intrat într-o perpetuă luptă
pornită de la ieșirea din criptă
și
însângerată în jurnal.
întorcându-mă după locul deziderat,
îl văd răpit de-al mării val.
002.639
0