Poezie

Când sufletu-ți dospește

1 min lectură·5 februarie 2010

Mediu

Amurgul arată cu fermitate a lui infatuare

Răpind lumina zilei cu a sa grandoare,

Va rămâne decât cerul de lună străjuit

Și sufletul meu ce caută necontenit.

Puterea-mi apune și-mi e greu a mai gândi,

Ca tulburiul apei în care nu te poți oglindi

Și mi se varsă prin anxietățile pe care, paradoxal,

acest sentiment le alungă cu o viteză amețitoare.

Îmi deschid aripile și continui să visez

În acea lume în care sunt îndrumată să valsez

De inima ce-mi palpită și fiorii ce răzbesc

Acest suflet ingenuu și atât de copilăresc.

Poate simplul meu gând pueril nu știe

Să perceapă iubirea ce razele-și împrăștie

Peste toată ființa omenească zăpăcită

de bizara lumină în care lumea-i absorbită.

Sesizez doar cum gându-mi zboară și uit

Simplu, de ființa mea și cugetu-mi învăluit

De lumina lunii, puritatea apei și strălucire,

Aidoma ce eu nu pot înțelege la iubire.

Voi rămâne doar să meditez cu beatitudine,

Spre lumea enigmatică, bătând din aripile divine

Să tremur de fiori, când totul în jur parcă m-amăgește

Căci e indescriptibil ce simți când sufletu-ți dospește.

002.930

Andreea Maresi. “Când sufletu-ți dospește.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/andreea-maresi/poezie/13927320/cand-sufletu-ti-dospeste

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.