Am plecat

De ce am impresia ca cineva, acolo sus, stapanul site-ului si al nostru, al tuturor, o iubeste pe Alina?! Si de ce mi se pare ca pe mine nu ma iubeste mimenea? Hai Zabet, sari, zi-mi ca is frustrat.

Articolul este interesant si mi-a starnit pofta de a viziona filmul pe care, spre deosebire de ceilalti comentatori, nu l-am vazut inca. A se corecta totusi \"crescân-du-ne\". De asemenea as inlocui \"epidemie binefacatoare\" cu \"molipsire binefacatoare\", molipsirea poate fi si astfel (ras molipsitor), in timp ce epidemia nu poate fi decat rea, e ca si cum ai spune molima binefacatoare.
Desi e o idee generoasa, suna putin a joc piramidal. Pe de alta parte, mai am o obiectie: poti sa faci un bine cu constiinta binelui (cu cunostinta binelui)? Nu e un bine fatarnic, fariseic, ratat din start? Binele, cum bine si aristotelic spui, nu poate fi facut decat dintr-o necesitate launtrica, din nevoia de a-l face. Oricat de paradoxal ar suna, binele este amoral. El trebuie sa tina de natura umana, si nu de \"cultura\" , educatia neavand alt sens decat sa actualizeze o posibilitate fundamentala a omului, nu sa stabileasca coduri morale. Abia acest bine nu mai este un merit, ci o virtute. Si daca nu mai este un merit, el nu va mai urmari rasplata, recunostinta, vreun interes oarecare, ci va deveni o actiune in sine si pentru sine, ca fericirea insasi. Cand ma plimb, ma bucur de plimbarea mea, fara sa-mi fac vreun merit din acest fapt. La fel, binele trebuie sa te bucure prin el insusi, el poate fi constient de sine, dar nu calculat-altruist. Una e sa fiu constient ca este bine ceea ce fac, alta este sa fiu constient ca fac bine altuia. Cea din urma cunostinta este implacabil asociata cu meritul, rasplata, recunostinta, morala si moralizarea, cu binele fabulei. Cea dintai in schimb se confunda cu arta, in acel inteles stravechi de techne, care avea mult mai putin accidental si bun plac decat are notiunea astazi. Numai asa un om va putea actiona bine, la fel cum un altul canta bine sau recita bine. Intre virtuos si virtuoz, paronimia poate atunci lasa locul sinonimiei.
De altfel, cred ca si tu ai vrut sa spui acelasi lucru, dovada ultimul raspuns, dar in articol apare, in defavoarea acestei idei, urmatoarul fraza: \"Binele nu se face din milă ci din dorința de a-l face, de a-i aduce pe oameni mai aproape de fericire.\"

și că o tristețe înspăimântătoare
și-a înfipt cuțitul în sexul meu

Chiar n-a remarcat nimeni genialitatea acestor versuri??? Da, finalul este de o banalitate revoltatoare, iar restul nu-mi spune nimic, dar aceste versuri, pentru aceste versuri, nu merita sa existe si sora plecata la liceu, orele de fizica si de chimie si in genere tot raul din lume?

Am ramas putin consternat cand am deschis aceasta poezie (prima din aceasta zi), fara sa stiu de cine e semnata (am vazut-o la fierbinti), si am vazut ca e scrisa de Diana Iepure, pana aici treaca-mearga, dar apoi, citind comentariile, imi sare in ochi unul apartinand Ioanei Veronica Epure, toate astea, ma intelegeti, dupa ce toata noaptea am visat un iepure urias insotit de o iepuroaica, mai scunda si delicata, care in plus, vorbeau, erau fiinte vorbitoare si rationale. In sfarsit, am simtit nevoia sa semnalez poetilor de pe agonia aceasta coincidenta bizara, careia eu nu stiu ce semnificatie sa-i dau.
Trecand la lucruri mai serioase, poezia mi-a placut mult, mai ales acele versuri centrale, de o conciziune inspaimantatoare \"groparii băteau cuiele în capacul de lemn/
și ăsta era semnul \".
Apoi, faza cu hora si cu sarba, nu mai fiti ipocriti, stiti foarte bine ca daca nu se joaca chiar pe mormantul mortului, toti se gandesc la ea, iar pomana de la sfarsit, acel banchet funebru, rareori se mentine intr-o jelanie solemna, de cele mai multe ori esuand in rasete, bancuri, voie buna, doar muzica mai lipseste si asta pentru ca nu se mai poarta fanfara, altfel s-ar intampla ca-n poezia Dianei. In plus, corespondenta este reciproca, mie si nunta mi se pare foarte asemanatoare cu o inmormantare, sa fie mentalul mi(ori)tico-ancestral al riturilor de trecere, cine stie...

Eu unul cred ca o poezie merita sa existe si pentru un vers reusit al ei, nu mai vorbesc de doua. Ceea ce nu este valabil pentru alte domenii de expresie artistica - de la roman pana la sculptura, unde intregul, ansamblul trebuie sa primeze si sa ordoneze partile, se poate in poezie. Un singur vers are in minte un poet atunci cand se apuca sa scrie o poezie.
Sa las teoria la o parte si sa spun doar atat: versurile pentru care merita sa existe acest poem (pentru mine ) sunt:
și noi ne urcăm unul pe celălalt să ajungem la aer.
ni-l furăm unul altuia cu rândul.

plutim un pic deasupra noastră.

și nici o lumină în cerul gurii

Ba mai mult, pentru aceste versuri, mi se pare ca merita sa existe Alina Livia Lazar insasi.

Argumentul meu se baza pe faptul ca articolul nu fusese vazut decat de 45 de ori la data la care am facut comentariul si nici acum nu s-au ingramadit prea multi. Or, timp a trecut destul. Varianta cu poetii ratacitori prin stele cade, dupa cum singura ai vazut.

Cam lamentabil heirupismul in care se scalda ideile din articol! Iubesc tara, mama bolnava, vegherea la capatai, ce poti face tu pentru tarisoara asta si din nou aceasta responsabilizare colectiva... sunt niste sloganuri pe care m-am saturat sa le tot aud.
Retin totusi ideea privitoare la intelectualii romani. Aveti perfecta dreptate: exista un monopol cultural, sunt cativa oameni(ma mir ca nu aveti curajul sa-i numiti), e vorba de Liiceanu, Plesu, Patapievici - aceste nume pot fi scrise si legate unele de altele, atat de nedespariti sunt posesorii lor, un fel de trinitiate culturala. A, da, am uitat sa amintesc de marele Mircea Cartarescu cel mai tanar scriitor roman de valoare, asta de vreo 20 de ani incoace. Ca si in politica, in cultura romanii ocupa pozitii timp de o viata, numai moartea mai poate sa schimbe ceva. Ba nu, e mai rau ca in politica, pentru ca acolo cel putin alegerile reusesc s amai roteasca cadrele, pe cand in cultura Liiceanu e Liiceanu - cel mai tare din parcare- mai mult timp decat a domnit Ceausescu.
Cam atat, sila imi ineaca cuvintele.

Incredibil! Am citit textul dumneavoastra cu deosebita placere: mi se pare bine scris, documentat, complet. Ma asteptam in subsol sa vad multe comentarii. Surpriza! Nici un comentariu. Mai mult decat atat, desi textul a fost recomandat, nu a fost vazut decat de 45 de ori (ma intreb cati dintre cei care l-au vazut l-au si citit?) Textul despre martisor a fost mai \"popular\". Cum va explicati aceasta slaba audienta pe care a avut-o aceasta tema? Mie mi se pare foarte semnificativa. Cred ca nu ma insel daca spun ca este cel mai putin vazut text recomandat de pe acest site.
Ma straduiesc sa gasesc cateva motive pentru care poetii agoniei nu sunt atenti la asemenea teme:
1. poetii, dupa cum se stie, sunt cu capul in nori, pierduti in zari albastre si nu stiu nici macar ce e aia spaga, nicidecum sa fie implicati social in discutarea si combaterea mitei
2. cuvintele folosite de dvs in articolul acesta sunt dure, vulgare, triviale si ranesc timpanul ultrasensibil al unui poet agonic; cum sa citeasca un om a carui ocupatie este sa aleaga cele mai sugestive si eterate metafore un articol care se cheama, pardon!, \"Spaga intrinseca\"?
3.Si tacerea e un raspuns! Iar in acest caz, cel mai elocvent. A tacea inseamna a aproba (tacit), a fi de acord, a recunoaste ( ca tu insuti ai spaguit sau ai fost spertuit), a recunoaste fenomenul ca fiind unul obisnuit, firesc. De asemenea, faptul ca doar 45 de perechi de ochi au deschis acest text spune si mai multe: prin evitarea subiectului evit sentimentul de culpabilitate cu care acesta se asociaza. Subiectele delicate sunt refuzate pentru ca starnesc stanjeneala, pentru ca deranjeaza, incomodeaza, jeneaza s.a.m.d. Raspunsul la intrebarea de ce incomodeaza un subiect ca cel propus de dumneavoastra este usor de ghicit.
Va las sa alegeti care din cele trei variante este mai plauzibila!

flower power

Un articol interesant, desi cam nationalist. Mai aveati putin si ne spuneati ca scrierea a fost inventata pe meleagurile mioritice si ca marile piramide au fost construite dupa niste planuri descoperite la Cucuteni. Vad ca va incanta posibilele origini dacice ale lui Marte. Ma rog... Tin sa amintesc, nu pentru a va lua din entuziasm, ci doar de dragul echilibrului, ca Zalmoxis a fost un sclav al lui Pitagora.
Apoi, in privinta sarbatorilor si a pastrarii traditiei cu orice pret, nu vi se pare ca se face prea mult tam-tam pe aceasta tema? Incercati sa adoptati si un punct de vedere opus celui vehiculat de toata lumea. O sarbatoare moare atunci cand i s-a pierdut semnificatia sau mai precis cand aceasta semnificatie nu mai este vie (iertati-mi truismul). E ca si cum te-ai duce la cimitir cu tort si sampanie de ziua de nastere a raposatului.
Observati formalismul in care a decazut sarbatoarea pe care o amintiti. Pe buna dreptate. 8 martie mi se pare o sarbatoare mai vie, mai semnificativa decat 1 martie, cu toate ca este de data recenta si are o origine nu prea nobila.
Ce vreti sa sarbatorim pe 1 martie? Chiar dumneavoastra spuneti ca in vechime se serba Anul Nou, ei bine, astazi Anul NOU se serbeaza pe 1 ianuarie. Iar Anul Nou nu se poate serba decat o singura data, nu de alta, dar daca il serbam de doua ori, timpul va trece mai repede. (Personal, mi se pare mult mai fireasca sarbatorirea Anului Nou primavara, eventual chair pe 1 martie, decat iarna, la o data in care te afli in plin an vechi, in care nu exista nici un semn de innoire a anului, asa cum o facem acum. Dar ce putem face?) Observati deci ca sarbatoarea Anului Nou este foarte vie, sanatoasa si se va bucura mult timp de aceeasi popularitate in ciuda nerecunoasterii semnificatiei religioase de catre biserica crestina. Deci nu s-a schimbat decat data, puteti spune ca serbam 1 martie ceva mai devreme pe 1 ianuarie, semnificatia fiind aceeasi.
In al doilea rand, dumneavoastra vreti sa se serbeze zeul Marte in latura sa razboinica, astazi dupa generatia Beatles, power-flower si Mahatma Gandhi?! Daca stiam ce simbolizeaza martisorul - anume armele prizonierilor ucisi in cinstea zeului razboiului -, pacifist cum sunt, n-as fi oferit in viata mea vreunul.
Cu alte cuvinte, cred ca e timpul sa deconectam de la aparate aceasta sarbatoare comatoasa si s-o lasam sa-si dea duhul in pace. Bunul-simt al oamenilor actioneaza in acest sens in ciuda recomandarilor folcloristilor inspaimantati de perderea traditiilor milenare. Din ce in ce mai putine martisoare, din ce in ce mai putin cumparatori, nu datorita iernii, frigului, ci datorita faptului ca oamenii sunt fiinte inteligente carora le repugna formele goale, lipsite de continut, de semnificatie si care se despart fara regrete de dejectii.
In al treilea rand, dvs spuneti sa ne copiem propriile traditii vechi, moarte, in locul preluarii celor straine, dar vii. Eu unul as opta pentru a doua varianta, din respect fata de viata, nu din iubire pentru straini. Si orice traditie are un inceput, nu-i asa? De ce nu am initia si noi diferite sarbatori care sa devina traditii cu trecerea timpului, pana ce isi vor fi trait traiul si mancat malaiul?
1 martie a devenit un kitsch inaintea martisorului pentru ca kitschul este, cu niste cuvinte clasice, o forma fara fond.

Va recomand Psihologia maselor a lui Gustave le Bon, acolo veti gasi multe raspunsuri la intrebarile care va nelinistesc. Un student la sociologie ar trebui sa o fi citit-o. Acolo veti gasi ca energia maselor poate fi folosita si descatusata atat in scopuri distructive, negative, cat si in scopuri nobile, pozitive, constructive. E vorba doar de o forta oarba care poate fi directionata inspre orice tel (manipulata) in functie de vointa liderului si de anumite legi ale psihologiei.
Experimentul unei universitati din America (e cam nepotrivita aceasta vaga referire intr-un articol) nu e deloc convingator. In experiment nu a existat un grup de control (esential pentru desfasurarea unui experiment sau cel putin nu amintiti de el). Astfel incat ma intreb: nu cumva acel comportament agresiv este rodul izolarii unor persoane eventual de acelasi sex in conditii destul de dificile? Comportamentul agresiv apare in conditii mult mai bune si, atentie!, intre persoane care se iubesc sau s-au iubit, e vorba de familii. De asemenea, ganditi-va la inchisori in care detinutii aceleiasi celule se manifesta violent unii fata de altii. Poate ca izolarea in acelasi spatiu a unor oameni, mai ales a unor oameni care nu au nimic in comun, determina manifestarea violentei.
Ca in noi exista instinctele Mortii (Tanathos) nu este mai putin sau mai mult adevarat decat ca in noi exista instinctele vietii (Eros), va recomand in acest sens carte lui Sigmund Freud, Dincolo de principiul placerii.
Referirea la Imparatul mustelor este banala.
O tema mare (t)ratata simplist.

Mi-a placut. Mai ales:as manca o banana
dar mi-e lene s-o scot
e in punga ei pe fundul plasei
cat efort cata miscare s-o culeg de-acolo
moartea mi s-a cuibarit in madulare
desi sanatoasa
stau inmarmurita de frica neantului
trupul meu isi refuza placeri
de dragul nemiscarii
de lehamitea vietii
aducatoare de moarte.
Viata aducatoare de moarte... Cata ironie! Ca si cum ar aduce o ploaie binefacatoare. Apoi, orbul care multumeste Domnului ca e orb. I-am regasit pe toti si pe mine laolalta cu ei. Orbul care-i multumeste domnului ca e orb tocmai pentru ca e orb. Asta e o formula extraordinar de reusita.
Nici Zenon nu ar fi putut crea un paradox mai concis si mai sugestiv ca acesta. Din toata inima, H.P.

De acord cu Lucian Muset. In curand o sa vedem pe site poezii de genul: \"Exista coruptie in tara / Da, nimeni nu vrea s-o recunoasca/ Dar ea exista/ O stiu eu, o stii tu, o stie fiecare/ Dar mai ales, vai noua!, o stiu Ei/ Europenii// Vom mai intra in Uniune/ Cand mi-oi vedea eu/ Ceafa/ Daca mai continua coruptia/ In tara asta/ De cacao.\"

Doua calitati au banalitatile: prima - te scutesc sa le mai rostesti, cu atat mai mult sa le scrii, a doua - te incita sa le distrugi. Dumneavoastra preferati sa nu le vedeti.
Un singur lucru vreau sa va mai spun: cu asemenea \"promisiuni\" nu veti ajunge nicaieri.
Pana la urma - asta e un site literar. Inainte sa va postati gandurile, trebuie sa fiti constienta ca nu tot ce va trece prin cap este literatura si ca punctele de suspensie nu dau intelesuri profunde cuvintelor.

Cuceritor! Dar cele mai emotionante versuri sunt ultimele: \"chiar daca nu ai fost
si n-as mai fi
cumva tot te-as visa
te-as poezi.\"
De asemenea, extraordinare: \"iar literele ne zaboveau in degete
doar atit cit isi cautau indragostitii buzele\" Nu cunosc o mai buna descriere a grabei delicate, incete, de fapt atemporale cu care ne cautam cuvintele sau cu care cuvintele ne cauta pe noi. Iar acel a \"zabovi\" inseamna tocmai a sta in trecere, a te opri in(tru) miscare. La fel - sarutul, la fel poezia.

Chiar mi-a placut acest ou retractil, clocit de peretii care-l strivesc. Extraordinar surprinsa treptata apropiere a zidurilor, apropierea lor amenintator-incubatoare. De la inceput pana la capat - frumos!

MI-a placut. Poate doar acel \"decor nepamantean, semidesertic\" este putin cam nepotrivit. Decorurile semidesertice sunt cat se poate de pamantene. In rest - o scriitura deosebita.

Mi-a placut! Bine surprinsa nedumerirea pe care ti-o trezesc nume(re)le trecute in agenda telefonului mobil. De cate ori nu am ramas cu ochii cascati privind un prenume sau initiale care nu mai imi spuneau nimic?! Dar trebuie sa marturisesc si sentimentul de importanta pe care mi-l destepta o asemenea situatie: acele litere ascund oameni de care nici nu-mi mai aduc aminte, oameni care ma stiu (ma stiu atat de bine incat am schimbat un numar de telefon cu ei si de care memoria mea (pre)(a)ocupata de atatea chestiuni esentiale nici macar nu se sinchiseste de ei. In acelasi timp trebuie sa-mi marturisesc invidia: aveti atat de multi ne-cunoscuti! Statutul meu social e,se vede, destul de minor din moment ce nu am decat cativa ne-cunoscuti.
M-a amuzat!

Frumoasa poezie! Mi-a placut iar ultima strofa nici nu putea sa arate altfel.
Un zambet incantat pentru:nori cu forme uniforme
ce te-ndeamna sa plutesti
unde n-ai stiut vreodata
sa-ndraznesti

MI-a placut articolul. Mai ales ca ridica o problema de care nu prea se tine seama in prezent. \"Fiecare pe pielea lui\" - aceasta pare sa fie deviza timpurilor noastre. Nici unul din mai-marii spiritualitatii romanesti nu-si pune intrebarea de bun-simt: cum anume contribuie opera sau persoana sa la ridicarea nivelului spiritual al cititorilor sai. Cand ii vad cum se plimba ca niste belferi siguri pe ei, mangaindu-si burtile sublime, batandu-se in tiraje si in premii, in vorbe de duh, dar rusinandu-se cu cei care ii citesc, nedand doi bani pe ei - nu pot sa nu ii vad jalnic de asemanatori cu ceilalti oameni de succes ai Romaniei, afaceristi, cantareti, forbalisti, prezentatori tv. Acesta este tristul adevar: nu mai exista nici o diferenta intre oamenii de cultura si ceilalti. Cu totii au devenit pur si simplu oameni de succes, oameni care au dat lovitura, oameni carora le merge si care se umfla in bani sau in idei ( sau si in una si in cealalta) si care mor de placere sa scuipe in capul celor mai vitregiti de soarta.
Cartea nu mai serveste edificarii spirituale a cititorului ci inaltarii autorului. Scopul operelor nu mai este acela de a descuia minti, de a rezolva sau descoperi probleme, ci pur si simplu de a starni admiratia, adulatia si, vorba lui Adi de la Valcea, invidia. Cititorii au devenit fani, iar oamenii de spirit - superstaruri.
Felicitari pentru articol!