Alina Mihai

poezia aceasta îmi pare scrisă la patru mâini și două capete. de un poet și de un elev proaspăt picat la bac.
pe schema asta, construiești imagini extrem de sugestive precum cea cu Dumnezeu care țipă dintr-o fântănă, dar scrii "înșeală" în loc de "înșală".
fântăna, ca un cer întors, cu un dumnezeu claustrat acolo și neputincios este aproape desființată de cacofonii precum "orgă cariată", asocieri apoetice ca "înaripați ultraflexibil" sau versuri de-o vulgaritate pătrunzătoare:"Chicotește strident când fulgere în călduri violează umbre orfane", "draci gonflabili".
jocuri frumoase de cuvinte ("se nasc pe capete și mor pe gânduri") intră în serios conflict cu "dumnezeu e pe Stop" ... trântit așa, versul ăla e comic și deopotrivă scârbos. dumnezeu din poezia asta, ar putea fi femeie și ar putea fi la ciclu. de aia urlă ca un bezemtic din fântănă.
tot ce e frumos e vulgarizat de restul.
există o întreagă colecție de mituri cosmogonice legate de "scuipat", cu sens de naștere, de act de creație. eu aș fi legat asta de acel deus otiosus plasat de tine în fântănă, astfel încât să transmit mai mult decât două imagini disparate.
îmi place mult partea din mijloc, unde descrierea este foarte percutantă, nu transmiti doar diapozivie, ci stări.

cică după ce s-a-nsurat, milton a scris "paradisul pierdu"t. apoi, nevasta lui a murit iar el a scris "paradisul regasit".

Mihaela, mi-ai scris exact cum îmi doresc. Drept pentru care rămân recunoscătoare. E foarte important un feed-back.
Cristina, cum ți-am zis ... îmi e imposibil să răspund inteligibil la ce mi-ai spus. pot doar să mulțumesc.
Traian, mie poezia asta nu-mi mai place deloc. De fapt nici când am scris-o nu mi-a plăcut. De aia oi fi rasolit-o, pe alocuri, preocupată să scap de ce mă obseda.
Traian, mie poezia asta nu-mi mai place deloc. De fapt nici când am scris-o nu mi-a plăcut. De aia oi fi rasolit-o, pe alocuri, preocupată să scap de ce mă obseda.:))

Structura unui eseu și definiția lui sunt două lucruri diferite.

Fără ea, n-aș fi văzut încadrarea prozei la "eseu".
Prin urmare!
Elevii învață cam așa. Că un eseu e compus din introducere (enunțul temei, definirea terminologiei), cuprins (tratarea temei, dezvoltare argumentației, ilustrarea exemplelor) și concluzie. Că un eseu trebuie să fie simplu si direct, să fie concis, să evite exprimarea colocvială (ori, doamne ferește, argoul!), să fie redactat în fraze scurte, ușor de urmărit. Că fiecare idee principală trebuie să înceapă de la capăt, cu distanță, că trebuie să te folosești de opinia altora pentru argumentare (specialiști, consacrați) și că musai trebuie să utilizezi ghilimelele pentru citate. Dacă ai un eseu argumentativ, trebuie să prezinți argumentele contra (date de alții) ca și pe cele pro.În același timp, e necesar să-ți formulezi propria poziție în raport cu cele prezentate...
Ei, nu voi evalua eseul de mai sus din perspectiva asta, fiindcă am anumite temeri și nu doresc să supăr pe nimeni.
Deși mă tem că deja am făcut-o.

Maria asta a dumitale e extrem de isteață. Ce frumos zice ea "du-te de te spânzură"!:))
M-am distrat copios. Și-am apreciat și "chiloțașii", ca modalitate ingenioasă de-a rezolva rima!

Ca cititor, sunt o oglindă. Nu am pretenția că-s dintre cele mai bune.
Lecțiile despre cum se receptează o poezie am tot primit. Ba la școală, ba aiurea. Crede când spun că nu mi-au fost niciodată de folos și că am îndoieli că vor fi cuiva.
Așa cum lecții despre cum se scrie poezia nu vor ajuta vreodată pe nimeni.
Motiv pentru care nici nu le dau.

Dacă modul meu inferior de receptare îți insultă creațiile (eu una cred că doar pe mine m-ar putea pune într-o lumină proastă), pot să ocolesc ce scrii, la fel de senină precum îți comentez astăzi.

există posibilitatea ca nici sentimentele despre care vorbește să nu fie dintre-acelea foarte clare. Și-atunci cum să scrii limpede despre nelimpezimea însăși, despre lucururi pe care nu le poți cunoaște deși te pândesc și uneori te bântuie?
Ce știu, este că asta-i calea, așa cum știu pe unde s-ar putea ajunge pe Everest.
Că nu voi privi niciodată de sus ... nu sunt la stadiul înfumurării, când crezi că încă n-ai încercat destul, ci la vremea copilăriei când îți place să te joci de-a cei mari.
Mulțumesc că vii pe-aici. Și pentru cuvintele de dincolo, pentru care nu prea am feed-back...

Cred că și în alte limbi e similar - se spune "drepturi de autor", nu "drepturi de autori".

În limba română nu se spune "premiul e dotat cu ... x euro", ci "premiul este în valoare de..."

Sumele nu sunt "sponsorizate", ci "oferite". Acțiunile, da, ele sunt sponsorizate.

"Sponsorul", nu "sponzorul".

"Teoriile sale economice sună drastice pentru țările dezvoltate dar pari ușor accesibile pentru țările sărace." - frază complet inaccesibilă citiorului român.

Eu aș reface textul ăsta...

Fabrica ... "fabrică" produse, nu procese. Deci nu poți spune "fabrica de putrezire", cum nu poți zice "fabrica de însănătoșire". Sau, na, poți, dar riști să faci glume involuntare.
Insinuezi că "aroma fetidă" nu poate fi acoperită de parfumul crizantemelor, ca și când acestea ar fi reușit acest miracol în alte dăți...greu de tot, chiar imposibil.

Nu, nu-mi place. Nu-mi place că forțează imagini, că supralicitează și că, de fapt transmite un fapt banal: că moartea e stăpână în cimitire. Cine altcineva să fi fost?

"Marele nostru dramatug", "genial creator român" merg într-o lucrare de bacalaureat. Dar și-acolo textul ca pierde puncte la "sărăcia limbajului".
Ai construcții pleonastice de mai mare dragul: "nu prea ar mai fi prea multe de adăugat". dacă "nu prea ar fi", e clar că nu-s prea multe, nu?

"Scormonitorii dotați de la natură cu multă inteligență, cu ochi ageri și cu pasiunea descoperirii noului în ceea ce pare vetust văd însă altfel lucrurile, le scot la iveală și ne ajută și pe noi să vedem ceea ce era ascuns." - aceasta e o frază pe atât de întortocheată, pe cât de inutilă.

"a trecut de la catedra de profesor de istorie pentru a se angaja muzeograf" - nu! "a trecut de la ..." impune, prin însăși structura sa, încă un "la" ... "a trecut de la catedra de istorie la Muzeul ...". Dacă nu-ți place, spui: "a renunțat la catedra de istorie pentru a se angaja muzeograf ..."
Sigur, ce spun eu aici sunt chestii de finețe, peste care, în limba vorbită se trece ușor. Nu și într-un eseu!

Astea-s tehnice! Dar buba cea mare e-n altă parte. Și-anume în faptul că ai scris atât de multe, ca să spui ce-ai fi putut transmite în două fraze. Că Octavian Onea a încercat să demonstreze că acțiunea din "O scrisoare pierdută" se derulează la Ploiești. Ei, toată lumea știe că dramaturgul a făcut școala la Ploiești. Prin urmare, toponimia, onomastica, graiul muntenesc nu intrigă defel. De-ar fi scris Caragiale în graiul moldovenesc, bunăoară, plasam acțiunea la Iași unde, supriză, există și Piața și strada Unirii?

Total neinteresant pentru mine UNDE are loc acțiunea, atâta vreme cât se petrecea peste tot în România lui Ion Luca Caragiale și se întâmplă peste tot în România lui Dan Diaconescu.

Mai mult, numele personajelor sunt înadins alese pentru a putea fi plasate oriunde în România. Găsești Popești și-n București ca și-n Cluj și Iași...nu? De Ștefan (Fane), Dumitru (Mitică) și Gheorghe (Ghiță) nu mai spun ... sunt nume ortodoxe, nu ... "de la Ploiești".

Drama sus numită e o satiră a întregii societăți românești, faptul că orașul unde se petrece acțiunea nu are nume, prin acest fapt se explică.
Nu, nu e Ploieștiul și chiar dacă ar fi fost luat ca model, chestia asta e doar un detaliu care nu îmbogățește cu nimic istoria literaturii române și nu aduce nimic interesant despre Caragiale.

Și uite-așa am aflat că Ploieștiul este "un orășel de la poalele Carpaților". Acolo unde zice ILC că se desfășoară piesa lui.
Că ăsta e un fapt revelator despre Caragiale, e cam greu de dovedit.

cam asta-i și starea mea, când te citesc. că ești pe undeva în trecutul literaturii române, pe la '48, la aceeași masă cu Vasile Cârlova.

ce rost mai are "te-am revăzut" după "ai apărut din nou"...? nu e necesar să numește consecințele firești ale unei acțiuni. dacă a apărut în viața ta, pricepe el, cititorul, că l-ai revăzut.


cum ai gândit versurile 4-5? prezența ta mă doare dar e balsam pe rană?
și de ce semnul exclamării după un ver banal, ca "tăcerea mi-o îmbrac..."?

cum de e inima ta stâncă dacă zici că e rănită? sau sufletul, la tine, nu e același lucru cu inima?

una peste alta, te simt, precum ziceam, departe ...

1. pronumele de politețe "dumitale", trebuia să sune caragialesc. în comparație cu pronumele personal "tu", folosit în restul textului.
2. "a turna pământ deasupra" nu se referă la "a turna pământ în cap" (oricum se spune "a-și turna țărână în cap", cu sens de "a se autoculpabiliza în exces")ci la a se îngropa. aci, cu sens de a se sinucide. într-o relație.

cât despre clișee, repet: cred că au o mare forță de expresie. problema e când le folosești și cu ce scop. adesea pot funcționa precum greșelile gramaticale (pe care le evităm cu toții) folosite de autor spre a caracteriza un personaj, pentru a-l introduce într-o anume tipologie.

Sunt curioasă ce-ți dă impresia asta, dar bănuiesc că nu e una dintre senzațiile explicabile, deci nu întreb nimic. Doar mă bucur că să citești.


ps. mă rog, sper să apuci să citești până la crăciun.

Pe vremea moșilor nostri, în nicio casă din România nu urinau oamenii pe pereți. În niciun bordei. Ai noștri se duceau în spatele casei, în lanul de porumb sau în buruieni.
Par contre, francezii se ușurau cu aplomb în toate cele patru colțuri ale "sălii oglinzilor" și se parfumau cu generozitate în loc să se spele. Pe vremea când Măria lui Ion spăla rufele la râu, ca orice sărac, doar pe la francezi se auzea că apa ar fi periculoasă pentru piele.
Nu noi, ci ei, găseau romantice gesturi precum a căuta de purici femeia iubită, sau a o privi scărpinându-și pielea capului (tot de purici) cu ace special concepute.
Mai mult, nu românii au inventat frumusețea de "chaise percée" și, după umilele mele cunoștințe, acela care-și primea supușii în timp ce defeca, nu era Ștefan cel Mare, ci Louis Quatroze.

Bag sama, așadar, că cei care vorbesc atât de ușor despre purici au în spate o formidabilă cultură legată de igiena intimă, nu e de mirare că se poate vorbi cel mai bine de lucrurile la care cel mai bine te pricepi.

Șansa de-a nu uita cine eram și cum gândeam pe vremurile alea aparține unor privilegiați. dacă aceștia știu să și redea totul, cât mai curat, istorisirea devine felie de copilărie autentică. Poezia transmite o stare greu de mimat și se adresează doar adultului care mai poartă-n el un mucos cu caș la gură. Viu!
După părerea mea "boje moi" strică totul. Taman fiindcă un copil de doișpe, treișpe ani, care citește gala galaction la ora de română, greu știe rusa veche.
M-ar interesa să aflu de ce l-ai pus în poezie și mai ales de ce ți s-a părut atât de important ca să-l treci drept titlu. Mie pozia îmi pare, așa cum am spus mai sus, că-i despre cu totul altceva.

nu mi-au plăcut "monedă forte", "va avea un final și e păcat", "clipe mirifice", "afară a venit toamna" și mai ales mi-a displăcut discursul, narativ de felul lui, mai ales în ultima strofă, structurat pe antinomii banale: s-ar putea să te înșeli sau nu, afară e toamnă, în mine e primăvară.

și mie mi-a plăcut poezia. cu excepția inorogului care linge palmele omului, ca un câine credincios.

"Două idei nu pot să existe, se gândesc doar" - fidelă, din pricipiu, rămân la descartes, care m-a convins.
"Două râuri par să existe, ele trec doar, apoi se unesc, nu se ating." - cum se poate unire fără atingere? cum se poate uni ceva cu ceva dacă cele două lucruri nu există?
"Două pietre chiar dacă există, sunt alăturate doar, apoi se lovesc, nu se ating." - asta e ciudățică. "a lovi" înseamnă "a atinge violent", nu există lovitură în lipsa atingerii.
-"Două aripi par despărțite" - nu mi-au părut niciodată despărțite. din cauză de propulsor unic. nu aripa zboară.

lucrezi pe principiul "ce-i concret există, ce e abstract nu există". chestia asta e foarte subțire, dacă e să mă-ntrebi.

există o graniță între văzut și nevăzut, pentru fiecare în parte, iar "a fi" este doar o problemă de percepție. lucrurile care nu există, nu există pentru mine. pentru că nu am eu capacitatea de-a le percepe.

de aceea spun că speculațiile tale sunt total neconvingătoare, aberante pe alocuri.

Speram că se poate citi în mai multe moduri. Varianta ta e unul dintre ele. Mulțumesc.

- "cucretă" sună rău
- nu știu la ce să mă gândesc când citesc de cadourile ascunse în capitală
- a căuta carnea cuiva pe cearșaf e cam barbar, pentru mine.
- știu că se zice "cearșaf", nu "cearceaf", dar la cât e de folosit nu m-aș mira să fie trecut deja la variante, cum s-a-ntâmplat cu substantivul "coperți".
- nu pot lega primul vers de nimic, nici prima strofă de următoarea.
- îmi place cum sugerezi lipsa somnului cu facturile mari la curent.