Alina Mihai

Nu știu cum e "mai rău decât iconoclast" și nici nu cred că e foarte important.
M-a hăbăucit frazarea arborescentă, asta e clar. A treia frază e cumplită! Detaliile n-aduc nimic interesant în povestire și, până să ajung la punct, încep a căsca de-mi crapă fălcile.
Dialogurile, care încearcă zadarnic să oglindească realitatea, nu-s credibile deloc, nu se îmbină într-o anume siutație de comunicare, parcă-s un colaj de vorbe preluate din locuri diferite, din care s-a-ncropit ceva logic după ce-au fost ajustate corespunzător.
La astea se adaugă și ezitări precum "i-a trezit o versiune puternica față de (...) lumânările pe care nu le putea suporta".

Avea dreptate poetul: e ușor, dar numai când nu ai nimic de spus.
Mulțumesc.

Îmi pare că ultimele trei versuri sunt, ele însele, o poezie.
Ai pictat frumos zona lui dincolo în care te poți ascunde, la o adică.
Și e cu atât mai frumos cu cât, uite, dai senzația că nu-ți trebuie cine știe ce forță ca să reușești un astfel de salt...

Andrei,
Și mie mi-a părut bine că ți-a părut bine.
Mulțumesc.

Bodogănel :),
Nu am motive de supărări, nici tu, de scuze.
Mulțumesc și ție. A fost distractiv.

Am găsit o serie de contradicții semnatice și voi aminti câteva:
- spui că se "înoată în stilul bras fluture" - astea-s două stiluri diferite, de fapt. în primul înoți ca broasca, în al doilea, imiți în apă zborul fluturelui. am căutat e explicație pentru contradicția asta și nu am găsit-o, ceea ce mă îndeamnă să cred în gratuitatea ei.
- metafora galeriilor de cârtiță în pereții unei aorte, ar avea (după mintea mea!) un sens doar dacă ai miza pe absurditatea gestului. pe care tu-l dai aici nu posibil, ci chiar cert. din nou, ciudat.
- cum să pui pe fugă ceva - fie și ceva abstract, precum amintirea - după ce i-ai zdrobit gleznele?
- din aceeași categorie îmi pare și finalul ... ar putea fi absurd.
din păcate, există o diferență netă între absurd și ilogic, pe care nu o văd aici.
Motiv pentru care, în ciuda frumuseții din idee, consider poezie în întregime ratată.

Și am mai găsit ceva de corectat, la nivel de formă:
- substantivul "gardian" e incorect articulat, "ora doi" e ora două, de fapt și nu se spune "a face conjuncție între ele", ci "a fi în conjuncție cu".
Dacă e necsar explic și de ce.

atunci mi-am spus.
și recunosc că de vreo câteva zile parcă nu mai dau de poezia care-mi trebuie.
am găsit-o acum, grație omului cu steaua.
se pare că-i așa, când ai ... că n-ai.
și nu contează dacă nu mai ai, că tot ai, de fapt.
pare cumva ilogic, dar cine-a trecut prin ele știe că nu-i.

poezia e tinută-n control necontrolat aici, emotia e strunită cu meșteșug și cu talent.
e greu să controlezi fără să lași impresia asta, reușind să transmiți cu putere și delicatețe lucruri care de obicei sună banal și vulgar.

felicitări!

apreciez inocenta din aceste versuri si glasul copilaresc al autoarei lor.

nici eu n-aș fi găsit titlul. e important că ai găsit celelalte cuvinte, totuși. pe care le-ai învârtit potrivit în jurul Centrului.

zeci de imagini juxtapuse care nu reusesc sa-mi contureze niciun tablou.
finalul e ca si inceputul, a treia strofa seamana cu a patra.

hm...nu-mi explic. dacă înțelegi că e vorba de un copil, de ce nu e clar că răspunsul la întrebarea "cine" e ... copilul, care avea doar câțiva ani.
pesemne am făcut eu ceva erori la îmbinat.
va trebui să recitesc peste ceva vreme, cu ochi ... proaspeți.

e evident, deci nu simt nevoia să spun de ce.
că poezia ar fi trebuit recomandată după ce-ar fi fost corectată, e deja alt subiect.
de corectat, deci, "spatele casei noastre cea albă" și "să miroase".
că poezia nu e de recomandat, pot și voi explica de ce cred asta.

pentru că inocența care transpare frumos din text e repede pervertită de prezența comparațiilor cu femei: "cum îmi va fi suflat, mai târziu, câte o femeie.", "ceva din ochii aceia am mai întâlnit, mult mai târziu,
în ochii anumitor femei, în aceleași situații..." (asta din urmă e și prozaică, pe deasupra).
(știu că mi se va spune că nu copilul povestește, ci adultul experimentat. dar va continua să-mi pară ciudat ca asemenea amintire ingenuă să fie legată de mai multe ori de relația adultului cu femeile.)
pentru că un pui de căprioară atât de frumos descris drept speriat de singurătate, nu poate veni să miroasă lemnele (e urătă asta ..."le miroase chiar la tăietură"!). frica nu te poate face curios. e nefiresc.
sunt, de asemnea, formulări ezitante de genul "ne-am uitat unul la altul fără niciun fel de gest"(nu era mai bine "împietriți"?) sau "a plecat spre pădurile lui pustiite de pierderea, pe undeva, a mamei" (nu are niciun rost referința locativă), "picioare subțiri ca niște temeri despre mamă", "propriul tău interior".
îmi displace modul în care îmi este livrată concluzia. care mie mi se pare inutilă, lipsită de valoare estetică.
mi-ar fi plăcut să existe o anume ambiguitate între oameni și câini, un joc cuvinte bazat de valoarea cuvântului "câine", atât ca adjectiv, cât și ca substantiv.
ar fi fost un final excelent.

concluzionând, poezia asta are un potențial mult mai mare de exploatat, dincolo de bambi si "micul prinț" al lui exupéry.

Nu cred că epigrama îmi displace, cât miștoul pe care uneori îl facem.
În dreptul oamenilor căzuți, ar trebui să se tacă. Din respect pentru învinși. Pentru chinul în care sunt condamanți să-și ducă zilele, până la sfârșit.
Îndrăznesc să cred, domnule Gârda, că o asemnea glumă nu v-ar fi căzut bine, de-ați fi avut(ne ferească Dumnezeu pe toți!) acum, trei morți pe conștiință.
Nu șade bine cinismul în epigramă.
Dar eu nu mă prea pricep, vezi bine...

pe la tine prin poezie simt nevoia să citesc despre o pulă măcar. nu de alta, dar gândurile pe care le treci pe hârtie fac tot timpul parte dintr-o zonă instinctuală a sufletului omenesc, pe care majoritatea o tace, prea intimă fiind. ei, aceste pule sunt pentru mine ca un semn că-i în regulă, că e pentru oameni, că se poate-n liniște privi, că e înadins construit spre contemplare.
altfel, aș cam lua-o la goană, înspăimântată probabil. nu că-s pudibondă. dar așa cred eu, că anumite lucruri se strică dacă le scobești sau dacă te uiți la ele prea mult.
îți doresc putere, să nu le strici.
știi să transmiți frânturile astea, fulgurațiile astea de conștiință, din chiar miezul producerii lor cu o sinceritate care dezarmează în aceeași măsură în care te pune-n gardă.
de aia nu cred că există, totuși, vreun pericol.

pare un coșmar din care te trezești alături de ființa iubită. care iubită are pronunțate calități materne.de aceea nu am putut-o citi ca pe o poezie de dragoste.
coșmarul e prea pictural pentru mine, l-aș sugera mai curând.

sigur că înțeleg că intenția autorului nu a fost să picteze un univers coșmardesc real. ce vreau să spun este că nu am putut trece acolo unde simt că m-ar fi vrut poetul.

Alexandru,
eu aș evita reluarea complementului direct prin pronume personal, precum "depresiile le strânge în brațe", " insomnia o onduleză prin păr".
construcțiile astea îmi par păguboase și-n mod clar sunt considerate greșite.

altfel, nimic de cârcotit, deși-s cât se poate de critic-agresivă în dimineața asta.
mi-a plăcut mult dezinvoltura acestui discurs, care alunecă limpede și cursiv, în ciuda evidentei simetrii care nu-l sugrumă totuși și nici nu-l întregimentează în vreun fel.
mi-a plăcut bluza de trening, ca pe o altă piele, a celuilalt, pe care n-o lepezi ci înadins o îmbraci.
mi-a plăcut mai cu seama alternața castel-mușuroi și furnicile mișunând de la un simbol la altul prin toată poezia.
și numele poetului, toată viața, mereu ultimul pe lista de așteptare.

l-am văzut pe Dan Puric, aseară, la televizor. vorbind fantastic, despre nimic.
ei și la un moment dat și-a adus aminte de unul care-l aplauda frenetic la un spectacol, strigând: "bă, să mor io că n-am înțeles nimic, dar așa ce mi-a plăăăcut..."

glumesc, desigur.
doream doar să subliniez că cât e de sugestivă și cât de criptică, simultan.

care mi-au plăcut sinesteziile astea.
îndeosebi muzica interioară a ideii, incercarea de a o îmbrăca intr-o formă sensibilă.
reușită, zic eu.

- combinația "nici doar", face ca cele două cuvinte să se anuleaze reciproc. "nici privirea" exclude complet privirea alături de toate celelalte ("nici privirea, nici altceva"), "doar privirea" include privirea... e "numai privirea", ca să fiu exactă.
- a înflori frumos, îmi sună pleonastic, dar nu cred că-i mare baiul.
- nu înțeleg la cine se referă "lor" din a doua strofă
- "cu care" sună rău, dar sunt de acord că nu e ușor de evitat.

în final, nu prea ma ce concluzii să trag, altele, decât că "speranței care moare ultima" i s-a mai scris un imn care nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut.
serios, de ce nu ai încercat să sugerezi printr-o metaforă că speranța moare ultima? din prezentarea ta, aproape că nu mai e nevoie să citești poezia, că-ți spune titlul tot ce urmează să afli.

"tu citesti poezii la care nu intelegi titlul iar eu comentariile lor"

ar putea fi o explicație.
aceea că îți scapă subtilitățile limbii române?
de exemplu, când cineva spune "mi-ar trebui niște găleți enorme" nu zice că are găleți prea mici. și chiar dacă, la modul absurd, ar spune așa ceva, când dai replica ar trebui să te gândești dacă nu cumva "sâni" e substitut pentru "burtă". sau pentru "minte puțină", nu știu...

apoi, cu voia ta ... se spune "poezii cărora nu le înțelegi titlul" nu "poezii la care nu înțelegi titlul".


mai sus mă mira lipsa de eleganță a acelora care comunică în alte limbi pe un site românesc. acum mi-o și explic.

seara bună.
nu voi mai deranja.

se pare că prin universități sunt,dintr-o dată, mai multe cadre didactice (desigur, competente) decât studenți în anul I.
problema este salarizarea distinselor cadre didactice dar și plata indemnizației de somaj pentru miile de absolvenți de liceu care n-au luat bacu' și cărora nici prin cap nu le dă să vândă înghețată la mall sau să spele toalete la MCDonnald.
sigur, o idee excelentă este să plătim salariile universitarilor (desigur, competenți)și să amânăm câțiva ani creșterea șomajului.
fiindcă e sigur și limpede: după ce termină facultatea, copilașii aceștia tot șomeri se vor numi.
atât că mai putem dormi patru ani, cât învață ei chestii nefolositoare.
de la cadre didactice desigur, compentente.

ps. am spus "câțiva ani" și ați înțeles "vreo patru"? am mințit! e vorba de un an! când vor pica alte câteva mii la bac. alți șomeri de dus în spate.
atunci, doamna Andronescu se va lupta să "se bage" un an pregătitor și la liceu.
nu de alta, dar e extrem de dificil să nu plătești profesorii universitari(competenti, retineti) sau să îi trimiți să predea la școli de ucenici.
e înjositor, în România, să înveți o meserie.
sau să predai la vreo școală de arte și meserii cum se cos mănușile.
să fii elev la o școală din asta e, de asemenea, degradant.

de aceea distinsa doamnă Andronache nu se gândește la corelarea ofertei școlare cu necesitățile (era să zic "economiei") societății actuale.
sunt siderată că nu aveți nicio înțelegere pentru domnia sa.
care e cadru universitar.
garantat Vanghelie.
desigur, competent.

nu pot judeca titlul, din motive de ..."habar nu am ce înseamnă".
dar cred că în al doilea vers "demult" nu se scrie împreună, iar "piruiete" are un "i" în plus.
mai am niște versuri care-mi spun că nu poți pleca din locuri în care nu ai reușit să ajungi. mi se pare logic. dar deloc poetic.
nu știu cum aș putea căuta ceva "sub sân". poate fiindcă pentru asta mi-ar trebui niște sâni enormi care mi-ar bloca vederea.
...ar trebui să fie tot atâtea motive pentru care mesajul a ajuns la mine cam ciobit.