A răsărit speranța
Din negurile vieții.
Azi nu mă simt nicicum,
Nici trist eu nu mai sunt!
Căci începând de azi
Cu ale dimineții,
Mă-ndrept spre noi portaluri
Cu-n altfel de avânt.
Căzusem
Pentru noi sfârșitul s-a scris deja, cu litere invizibile, s-a imprimat în pielea și în mintea noastră...
Nu l-am vazut, cum l-am fi putut vedea, orbiți de ură și răzbunare, era imposibil...Scris cu
Dorul de casă
Atât de departe,
Și-atât de aproape
În inima mea.
Cum mai tresaltă
În minte-mi toate,
Imaginea casei, a ta.
Mama tăcută
Pâinea framântă,
Și tata cum trage
Cu patos din
Dorul de tine mă arde,
Mângâi în gând imaginea ta.
Ești atât de departe
Și totuși îți simt inima.
Bate atât de puternic,
E atât de aproape de-a mea,
În vene-mi pulsează
Nu sângele ci dragostea
Cine ești tu, când primăvara
Mi te-a adus și mi-ai zâmbit?
Cu flori și iarbă verde,
Inima mi-a înmugurit...
Unde ești tu, când nu ești
Cu mine și nici nu știu
Pe unde cauți, și cum
Să mă
Simt seara cum vine înainte de asfințit,
Căci dorul de tine mă mistuie
Ca un foc ce nu-i de zărit.
Simt dimineața zorile înainte de răsărit,
Căci amintirea dimineților cu tine
S-a imprimat ca
Ispită dulce și cruntă
În acelaș timp,
Prelingi pe mine o suta
De aripi ce m-ating.
Suav mă-ntind spre tine
Cu pleoapele-mi umflate,
De somnul ce nu vine,
De dorul de departe.
Mi-nnabuș
Scânteie soarele în depărtare,
Razele lui mă ating lin,
Îmi mângâie părul dimineața,
Și tu te trezești zâmbind.
Odaia se face mai albă
Și zâmbetul tău mă-nfioară,
Privesc rătăcită spre
Bună dimineața ți-am șoptit
Și tu mi-ai spus înapoi.
Timpul în loc s-a oprit,
În lume suntem doar noi.
Gura mea caută-ntr-una
Sărutul tău candid găsit,
Gândul că ești lângă mine
Te face și
Spune-mi tu cititorule
Te-am dezamăgit cumva,
Dacă nici nu mă cunoști
Și nu cunoști nici viața mea?
Dar tu-al meu suflet,
De ce ești veșnic trist?
Tu...ai ajuns să mă detești,
Vrei să mă
Iubirea mea...ști că ești și vei rămâne iubirea mea...chiar dacă timpul ăsta netrebnic și intemperiile vieții vor trece peste noi și poate ne vor lăsa plini sau goi de sentimente...
Niciodată însă
Inima mea e vândută ție... rege al mărilor, atât de îndepărtat în vanitosul tău castel de cleștar.
Sunt închisă în colivia dorințelor mute, nu mai am aer...
Te văd din depărtare cum îmi arunci câte
În fiecare dimineață mă trezesc lângă tine, în fiecare seară adorm în brațele tale, respir acelaș aer, mănânc acelaș fel...
Pe zi ce trece devii tot mai mult o parte din mine, uneori ne confund...
Te simt atât de-aproape,
De parcă te-aș atinge,
Privesc adanc in noapte
E-atâta liniște...
Ce rece-i rasuflarea,
Ce ud îi tot afară,
C-a tot plouat într-una
Și-aș vrea să plouă
Te-nvârți uneori în cercuri, în cercuri, concentrice, lunecoase...te rotești dupa axe impuse, devii un cerc, ai tangente, cotangente, sinusuri și cosinusuri...
Ești o sferă perfectă, un înveliș
Într-adevar în viață ești pion sau rege?
Oare de câte ori n-ai fost rege? De câte ori n-ai putut alege pentru alții.
N-ai fost rege nici măcar o dată în copilărie? N-ai fost niciodată un mic șef
Unde e noaptea cea neagră?
Unde sunt ceruri și stele?
Unde e vina întreagă
Ce zace-n privirile tale?
Trage năvodul pescarul,
Urlă și spumegă marea,
Peștii de aur tresaltă,
Plânge într-una
Poți să mai aduni tu speranță?
Când ști că s-a risipit pe unde a apucat la prima boare de vânt a toamnei?
Poți să mă iei și să mă culci ușor pe patul vieții,să mă acoperi cu încredere și
Ne-am apropiat atât de mult încât am uitat să despărțim urâțenia de frumusețe.
Am îmbinat cuvintele urâte cu dragostea, pasiunea cu ura, gândurile cu cuvintele, teama cu încrederea, urâtul cu
Pasărea nopții zvâcnește spre cer,
Încet se-acoperă tot de-ntuneric.
Umblii încet să nu mă trezești,
Te simt, dar te las să mă privești.
Te-apleci, mă privești și-asculți cum respir
Îți simt
Noapte albastra.
De vis ești dimineață,
Pe cerul vieții mele
A apărut o astră.
Simt lumina cum crește
Și mă atinge fin,
Mă mângâie pe creștet
Cu brațe-i de zefir.
Vântul îmi mângâie
Inima mea e ca o lagună,
Închisă între mlaștine.
În jurul lor crevase răsună
De sunetul iute al lavelor.
Chinuie cântecul dur al voinței
Mânia ce nu se mai stăvile-n vânt.
Plâng în adâncuri
Ce crezi tu străine, că dupa ce ai venit și te-ai înfruptat din fructele mele, te-ai adăpostit de arșița soarelui la umbra mea, daca mai apoi cand gerul a început să se-arate, ai tăiat din mine și
Mă gândesc oare să mă ridic, oare mai pot? Cât mai pot?
Mă simt prinsă în acele nisipuri mișcătoare, sunt neajutorata, deși aud atâtea voci care mă încurajează, atâtea liane mă-nconjoară și parcă