Alina

A răsărit speranța Din negurile vieții. Azi nu mă simt nicicum, Nici trist eu nu mai sunt! Căci începând de azi Cu ale dimineții, Mă-ndrept spre noi portaluri Cu-n altfel de avânt. Căzusem

Pentru noi sfârșitul s-a scris deja, cu litere invizibile, s-a imprimat în pielea și în mintea noastră... Nu l-am vazut, cum l-am fi putut vedea, orbiți de ură și răzbunare, era imposibil...Scris cu

Dorul de casă Atât de departe, Și-atât de aproape În inima mea. Cum mai tresaltă În minte-mi toate, Imaginea casei, a ta. Mama tăcută Pâinea framântă, Și tata cum trage Cu patos din

Dorul de tine mă arde, Mângâi în gând imaginea ta. Ești atât de departe Și totuși îți simt inima. Bate atât de puternic, E atât de aproape de-a mea, În vene-mi pulsează Nu sângele ci dragostea

Cine ești tu, când primăvara Mi te-a adus și mi-ai zâmbit? Cu flori și iarbă verde, Inima mi-a înmugurit... Unde ești tu, când nu ești Cu mine și nici nu știu Pe unde cauți, și cum Să mă

Simt seara cum vine înainte de asfințit, Căci dorul de tine mă mistuie Ca un foc ce nu-i de zărit. Simt dimineața zorile înainte de răsărit, Căci amintirea dimineților cu tine S-a imprimat ca

Ispită dulce și cruntă În acelaș timp, Prelingi pe mine o suta De aripi ce m-ating. Suav mă-ntind spre tine Cu pleoapele-mi umflate, De somnul ce nu vine, De dorul de departe. Mi-nnabuș

Scânteie soarele în depărtare, Razele lui mă ating lin, Îmi mângâie părul dimineața, Și tu te trezești zâmbind. Odaia se face mai albă Și zâmbetul tău mă-nfioară, Privesc rătăcită spre

Bună dimineața ți-am șoptit Și tu mi-ai spus înapoi. Timpul în loc s-a oprit, În lume suntem doar noi. Gura mea caută-ntr-una Sărutul tău candid găsit, Gândul că ești lângă mine Te face și

Spune-mi tu cititorule Te-am dezamăgit cumva, Dacă nici nu mă cunoști Și nu cunoști nici viața mea? Dar tu-al meu suflet, De ce ești veșnic trist? Tu...ai ajuns să mă detești, Vrei să mă

Iubirea mea...ști că ești și vei rămâne iubirea mea...chiar dacă timpul ăsta netrebnic și intemperiile vieții vor trece peste noi și poate ne vor lăsa plini sau goi de sentimente... Niciodată însă

Inima mea e vândută ție... rege al mărilor, atât de îndepărtat în vanitosul tău castel de cleștar. Sunt închisă în colivia dorințelor mute, nu mai am aer... Te văd din depărtare cum îmi arunci câte

În fiecare dimineață mă trezesc lângă tine, în fiecare seară adorm în brațele tale, respir acelaș aer, mănânc acelaș fel... Pe zi ce trece devii tot mai mult o parte din mine, uneori ne confund...

Te simt atât de-aproape, De parcă te-aș atinge, Privesc adanc in noapte E-atâta liniște... Ce rece-i rasuflarea, Ce ud îi tot afară, C-a tot plouat într-una Și-aș vrea să plouă

Te-nvârți uneori în cercuri, în cercuri, concentrice, lunecoase...te rotești dupa axe impuse, devii un cerc, ai tangente, cotangente, sinusuri și cosinusuri... Ești o sferă perfectă, un înveliș

Într-adevar în viață ești pion sau rege? Oare de câte ori n-ai fost rege? De câte ori n-ai putut alege pentru alții. N-ai fost rege nici măcar o dată în copilărie? N-ai fost niciodată un mic șef

Unde e noaptea cea neagră? Unde sunt ceruri și stele? Unde e vina întreagă Ce zace-n privirile tale? Trage năvodul pescarul, Urlă și spumegă marea, Peștii de aur tresaltă, Plânge într-una

Poți să mai aduni tu speranță? Când ști că s-a risipit pe unde a apucat la prima boare de vânt a toamnei? Poți să mă iei și să mă culci ușor pe patul vieții,să mă acoperi cu încredere și

Ne-am apropiat atât de mult încât am uitat să despărțim urâțenia de frumusețe. Am îmbinat cuvintele urâte cu dragostea, pasiunea cu ura, gândurile cu cuvintele, teama cu încrederea, urâtul cu

Pasărea nopții zvâcnește spre cer, Încet se-acoperă tot de-ntuneric. Umblii încet să nu mă trezești, Te simt, dar te las să mă privești. Te-apleci, mă privești și-asculți cum respir Îți simt

Noapte albastra. De vis ești dimineață, Pe cerul vieții mele A apărut o astră. Simt lumina cum crește Și mă atinge fin, Mă mângâie pe creștet Cu brațe-i de zefir. Vântul îmi mângâie

Inima mea e ca o lagună, Închisă între mlaștine. În jurul lor crevase răsună De sunetul iute al lavelor. Chinuie cântecul dur al voinței Mânia ce nu se mai stăvile-n vânt. Plâng în adâncuri

Ce crezi tu străine, că dupa ce ai venit și te-ai înfruptat din fructele mele, te-ai adăpostit de arșița soarelui la umbra mea, daca mai apoi cand gerul a început să se-arate, ai tăiat din mine și

Mă gândesc oare să mă ridic, oare mai pot? Cât mai pot? Mă simt prinsă în acele nisipuri mișcătoare, sunt neajutorata, deși aud atâtea voci care mă încurajează, atâtea liane mă-nconjoară și parcă