alice drogoreanu

nu mi-e frică în dimineți de duminică mă strecor afară devreme fumez un gust lipsit de grabă prin urmare mă simt liberă cât o pădure un cozonac și-o sticlă cu vin hai spune cât de

poți să spui ce vrei să așezi logic toată gândirea pe rafturi câtă vreme clapele îmi vor umple mintea și orice sunet va urla în mine voi fi un open space aruncă ceva stupid că oamenii sunt

....hârjâie pe nervii mei vioara aia Tolouse ironie de om deșuchiată înjghebare contorsionată făptură gura ta râde gura ta susține gura ta e caldă gura ta e pură tandrețe liniște devotament,

strada cade printre ziduri fără sens și fără pietre șerpuind urme vechi merg cu privirea în sus numai în sus lovindu-mă de tot pustiul din cer sunt toate bocetele lumii de femei strânse

să-ți pui zilele la piciorul patului înainte de culcare câinele din stomac latră la lună își tremură vorbele ca un perete violat de tristețe subțiindu-se printre degete aici ții mai multe

înțelege odată!!! el nu e „el”...El e „ei” tu nu ești „tu”...”ea” „the one” ești „ele” le plac țâțele și te apucă de buci chiar dacă ai buze subțiri și sâni ca 2 chiftele te

oriunde colț cu undeva rătăcește pana de memorie 4 pereți câmpul înghețat pantofii aventurați seara răvășită piciorul patului nu mai știu diavolul și bunul dumnezeu stau ușă în ușă

aici e un roman locuit de ființe vii se trezesc dezlegate asamblate diferit reanimate siluete voci dorințe pete pe conștiință mușcând cu sete nesiguranța hârtie cu miros înțepător de

pentru asta întinde covorul roșu îți graseiez roșuuu micuțule mecanic răsucește l’art de seduction obsesii mon alice aliceee sentimental șoldurile îți articulează pretexte sarcastic mișcă

doream să pleci ca să scriu ce s-a întâmplat să ascund încrederea neașteptată poate o a e u v m i r p ar lega mai mult lucrurile între ele adună ciorapii chiloții ia-ți colțurile

de fiecare dată când începe furtuna mă gândesc la tine ar trebui să alergi în grădină să cauți pisica e la fel de sălbatică precum perdelele zbuciumate lovindu-se de zid și închide

lasă un decor să ne adune nimic nu transmite liniște limbi ciudate bolborosesc diacritice inventate pentru un dramatism perfect să așezăm scaunele unul în fața celuilalt finally se

trebuie să fie o cale înainte să se ducă lumina trebuie să ajung în oraș ca să găsesc ziua de mâine plină cine e de vină? eu! întotdeauna mă joc cu mine cu ce prind aș putea fi pisică dar

ar trebui să inventezi o cameră o direcție nouă alte mișcări ciocolată mototolită o piele o senzație ca un atac dovedit în așternuturi indiscrete dar complice ar trebui să inventezi un

cine știe cine sunt să ridice mâna se iau hainele la intrare, olea așa fiecare cu traducerea în frunte tu pui degetul ce interesant pare caldă tu - ochii, tu – urechea a, da încă bate ceva se

dintr-odată te oprești te uiți la mine fără o vorbă privirea asta se umflă și se umflă până ajung un punct un punct dincolo de fereastră ca și cum m-ai țintui acolo dincolo în seara

unu da domnule eu sunt The Guess Who dă-i numele meu acolo merg cu ocazia asta stau la piciorul podului trec mașini – una oprește uneori urc alteori văd limpede nasul punctele negre

pe văleni e plin de lături. de semințe și de căcați. și rezemate de canaturi sicrie multe luminează prosper. ca un costum de firmă. cred că oricine s-ar simți țais în satin auriu. chiar dacă e

ulere ulere ulere ulere ulere ulere don quijote e o barbă nobilă știe bine asta don quijote e o figură are un talent special cu tușe aspre cu tușe răspândite scoate pictura timpului

strâng hainele și-au pierdut mirosul ultima oară dormisem între zgomote încercam să ascund ce nu știu verdictul se dăduse cumva n-am nimic de declarat consistența vrerilor mele e tăiată de