Mă aflu într-o oală cu legume
Și fierb la foc mic,
Împreună cu ceilalți prieteni,
Puși aici de “marele bucătar”,
Ce vrea să gătească o supă delicioasă
Pentru ospăț.
Sunt aici împreună cu
Aud glasul tău,
Ca un pahar spart pe podea,
Pe o podea rece,
Ce nu mai poate fi încălzită
Nici măcar de o dulce mângâiere.
Ce mult mi-aș dori să fiu un vierme,
Să fiu în fiecare
Am văzut odată o floare,
o floare mai frumoasă și mai mândră
decât toate celelalte flori din grădină.
…
Și îmi plăcea tare mult să mă uit la ea.
Toate grijile mele dispăreau atunci când priveam
Pustiu în sufletele voastre,
Pustiu grăiți, pustiu suflați,
De răul ce-l aveți în gheare,
Nu mai puteți fi săturați.
Ecoul urletelor cu care împânziți lumea,
Urlete de frică,
De temniceri
Stau aici, învăluit în această ceață densă,
Și nu pot rosti nici un cuvânt.
Totul îmi pare dulce, cald,
Plin de siguranță,
Ca glasul unui înțelept.
Și nu văd demonul care mă strânge de gât,
Din
Îmi doresc de mic să fiu o mulțime vidă.
Cum aș arăta ? Așa, “Ø”, sau poate “{}” ?
Dar voi reuși să fiu o mulțime vidă “perfectă” ?
Nu se va rătăci vreun număr prim
Pe care n-a putut să-l dividă
Aruncă-te înainte săgeată,
Șuierând prin aer !
Șuieratul însă nu-i al tău,
Cum mă îndeamnă pământul să cred.
Zgomotul îl face golul prin care treci,
Nimicul acesta inutil, insipid,
Fără de
Călăul meu, uită-te la mine !
Privește-mi ochii să vezi frigul, foamea, întunericul
Încercând să spargă cristale de speranță
Și să le culeagă bucată cu bucată,
Până când nu mai e nimic.
Ai tu
Torc cu fusul cuvintelor această poezie
Ca să arăt cât de albastră e lumea
Când o privești de sus dintre nori
Și cât de neagră poate fi, privită din pământ.
De aici de jos pare o mare neatinsă de
AP