Alexandru Popa

Înserările se apleacă sub povara ta - mai bine zis a amintirii tale. În liniștea măiastră gunoaie siderate scobite în hârtie se îneacă în golul dintre noi. Iluzii se încarcă în blițuri

Destine reci, surplusuri muritoare se topesc în stearpa cetate a inocenței. Numai ce a fost spart încurajat de forțe imanente reapare, cu mii de fețe noi mai pure. Dureri răstălmăcite

Diminețile nu mai sunt dospite cu vise. Mă uit înainte de toate la cifrele ceasului digital - asta pentru că am uitat să trăiesc. Bunicii conversează cu un răsărit de soare - asta pentru că

Mă plimb încet pe străzile agolomerate înconjurat de aceleași pete de noroi. Ploaia nu mai contenește. Plouă până și în visele mele. Când eram mic visele erau senine - vreau să spun când

Frumos, frumos, se condensează pustiul în clipe ce n-au timp de regret și dor. Duios, duios gonește tramvaiul în tropotul muzicii ce n-are sonor. Departe, departe, se-aude ecoul

la început e disperare apoi urmează dezmăț, durere și teamă. Plânsul nu poate fi înghițit dintr-o dată. Soluția ... îl tai in bucățele mici și pavez cu el

Nenumăratele cărări pe care am împărtășit inconștiență în abundență s-au sfărâmat. Al tău sărut eviscerat împrăștiat pe asfaltul insipid îl gust acum. Clipe zglobii stau în

Nimic cu care să încep. Am mâine întâlnire la opt. Timpul se scurge din ce în ce mai greu, cu toate că mai e foarte puțin. Fiecare regret, fiecare sărut neîmplinit, apasă înzecit asupra

În disperările de amurg umbra ta stinge glasul sărutului meu. Sărutul meu e greu ca plumbul. Paradoxal. Vraja din el, ar trebui împărțită la doi, dar DA-ul și NU-ul, într-un cuvânt,

Vă voi spune acum povestea mea, a Ciocanului din debara. De o veșnicie încerc să bat în perete un Cui, cu care sunt prieten la cataramă, Contaminând liniștea... poc! poc! poc! Obosesc din ce

Supradoza de asfințit mi-o iau zi de zi, în cristale de speranță ce se sparg. Sorb vise ce se sting. Înecat în seceta de lacrimi îi invidiez pe cei ce plâng. Și de-aș putea să fiu din nou copil

Un drum deschis poate să nu fie un drum bun, la fel cum un drum închis poate să nu fie rău. Depinde din ce capăt îl parcurgi... Viața unui bătrân înțelept e frumoasă privită înapoi, precum

Ce greu e să începi Ceva în care n-ai credință Că poți termina. Ce greu e să știi că truda ta Va fi strivită de o forță nebănuită Pe care o implori Să fie bine... Aș vrea să pot rupe

Orice cuvânt, Orice vorbă furată de vânt Ce ne lega A dispărut. Simplu ... Dar în același timp Atât de complicat Să accept Că tu nu mai ești TU Și NOI nu mai există. Nu mai e timp Să

Doi necunoscuți, Două ființe, Două inimi Ce își poartă în tăcere singurătatea Se întâlnesc pe marginea Unei romantice borduri, Într-o zi ploioasă. Un loc fără nici o importanță. Dar ce mai

Ecoul fragedelor umbre Ce-n ochii tăi se risipesc, Apasă cu suflări profunde Contaminând ce-i pământesc. Și în galopul șoaptei tale Simt tropăind al tău parfum Creând iluzii plutitoare, Iar

Ce ar mai fi de spus Când tu ai spus nespusul Mușcând cu ochii tăi ? Ochi în care am văzut ce e mai rău, Mai rău decât furia, decât ura, decât durerea, Decât dorința de a smulge tot ceea ce nu

Zâmbetul tău se sparge în mii de bucăți Și fiecare bucată îmi prelungește cu o secundă Suferința. De ce nu îmi pot primi pedeapsa dintr-o dată ? Totul, numai

Un zar ... șase fețe. Îl arunc și am o șansă din șase Să găsesc numărul câștigător. “Un zar” ... un milion de fețe Mai frumoase, mai prăfuite, Cu fețe ascunse, Ca să câștig am o șansă la ...

Soldați ai morții, veniți în grabă Să striviți totul cu furia voastră Cu gloanțe, cu săbii să omorâți vise, Departe de inima ce vă îndeamnă la luptă, Speriați de dragostea ce vă stă în

Lacrimi amare se sparg pe podea Lacrimi strigătoare la cer Lacrimi pline de durere Lacrimi în care se regăsește toată lumea, În care se adună toată forța, toată dragostea, toate

Stați în fața zeilor Si vă rugați. Stați așa mândri Si încercați să fiți cât mai mari. Vreți să aveți martori la smerenia voastră Iarba, copacii, luna și stelele, Dar ele văd și bălțile de