Îmi doresc de mic să fiu o mulțime vidă.
Cum aș arăta ? Așa, “Ø”, sau poate “{}” ?
Dar voi reuși să fiu o mulțime vidă “perfectă” ?
Nu se va rătăci vreun număr prim
Pe care n-a putut să-l
Însemnătatea întrebării
nu contează
cât timp pe-acest pământ
deșert latent apasă.
În ciuda faptului că
fiecare fulg
dinamitat de neputință
cu disperare scrijelește apusul...
până să se
În fiecare zi
am văzut aceleași obiecte în jurul meu.
Pixul de plastic nu valora pentru mine mai mult de doi lei,
iar foile de hârtie,
pe cât de albe, pe atât de lipsite de sens.
Am trăit într-o
Nimic cu care să încep.
Am mâine întâlnire la opt.
Timpul se scurge din ce în ce mai greu,
cu toate că mai e foarte puțin.
Fiecare regret, fiecare sărut neîmplinit,
apasă înzecit asupra
Prea multe versuri scriu pentru tine,
Iubito,
Și poezia noastră va expira curând.
Prea mult prezent am mestecat împreună,
Iubito,
Dar la cină... vom mânca pământ.
Aurii speranțe
îmi dansează
Stați în fața zeilor
Si vă rugați.
Stați așa mândri
Si încercați să fiți cât mai mari.
Vreți să aveți martori la smerenia voastră
Iarba, copacii, luna și stelele,
Dar ele văd și bălțile de
Pustiu în sufletele voastre,
Pustiu grăiți, pustiu suflați,
De răul ce-l aveți în gheare,
Nu mai puteți fi săturați.
Ecoul urletelor cu care împânziți lumea,
Urlete de frică,
De temniceri
Nenumăratele cărări
pe care am împărtășit
inconștiență în abundență
s-au sfărâmat.
Al tău sărut eviscerat
împrăștiat
pe asfaltul insipid
îl gust acum.
Clipe zglobii
stau în
Inimi stoarse de zeamă
lumi paralele,
rădăcini fără glie...
fie chiar și o mie.
Începuturi de beteală
se leagă
și lacrimile oricând pot înflori
să împodobească
pomul de Crăciun ...
sau
Stau răstignit
în umbra amintirii tale.
Timpul trece
cum trece și zâmbetul tău înșelător,
dar în cușca mea
timpul stă pe loc și
răsuflarea pereților
se luptă cu
răsuflarea mea.
Tăcerea
Frumos, frumos,
se condensează pustiul
în clipe ce n-au timp
de regret și dor.
Duios, duios
gonește tramvaiul
în tropotul muzicii
ce n-are sonor.
Departe, departe,
se-aude ecoul
Torc cu fusul cuvintelor această poezie
Ca să arăt cât de albastră e lumea
Când o privești de sus dintre nori
Și cât de neagră poate fi, privită din pământ.
De aici de jos pare o mare neatinsă de
Mă întreb
de ce nu mai e frumosul așa cum îl știam
când eram mic ?
Când eram ...
\"mai mic\".
Întotdeauna voi fi mic în fața secundei.
Poți să spui că sunt ipocrit,
dar
nu mai știu să
Două bucăți de necunoscut
stau împreună pe un colț de trotuar
împart tăcerea în două.
Într-un oraș gri, într-o lume monotonă
în care nici răsăritul, nici măcar apusul,
nu mai seamănă
Supradoza de asfințit
mi-o iau zi de zi, în cristale de speranță
ce se sparg.
Sorb vise ce se sting.
Înecat în seceta de lacrimi
îi invidiez pe cei ce plâng.
Și de-aș putea să fiu din nou copil
A trecut mult timp
de când nu am mai văzut
o poveste de dragoste
în mica mea bucătărie.
Era o vreme
când dragostea plutea în aer -
sau în supă, ceai, cafea...
Se pornise o idilă
chiar
Umbra mea mai aleargă încă...
Fuge și se ascunde
într-un muc de tigară
aruncat pe stradă.
Tot mereu face mișto de mine
în felul acesta.
Si i-am spus de atâtea ori
să stea ca un cățel în
Aud glasul tău,
Ca un pahar spart pe podea,
Pe o podea rece,
Ce nu mai poate fi încălzită
Nici măcar de o dulce mângâiere.
Ce mult mi-aș dori să fiu un vierme,
Să fiu în fiecare
Ai înceta să mai scrii
dacă ai afla
că pixul cu care scrii
te urăște ?
Ai înceta să săruți
dacă ai afla
că fiecare sărut este doar un pas
spre o mare de lacrimi ?
Ai înceta să admiri
Deșir visul meu ca pe un ghem în care sunt fărâmițate culorile tale.
Am fost tentat să spun culorile „noastre”,
dar după ce mi-ai croșetat răsuflarea timp de trei ani
îmi dau seama că nimic nu
Lumină aș vrea
însă nimic nu pot culege.
Al înțelepților îndemn
de al meu jalnic suflet nu se leagă.
Ce vină am eu?
De ce de al cunoașterii jug nu pot să scap?
Ecoul fragedelor umbre
Ce-n ochii tăi se risipesc,
Apasă cu suflări profunde
Contaminând ce-i pământesc.
Și în galopul șoaptei tale
Simt tropăind al tău parfum
Creând iluzii plutitoare,
Iar
În disperările de amurg
umbra ta stinge glasul
sărutului meu.
Sărutul meu
e greu ca plumbul.
Paradoxal.
Vraja din el,
ar trebui împărțită la doi, dar
DA-ul și NU-ul,
într-un cuvânt,
Mă plimb încet pe
străzile agolomerate
înconjurat de
aceleași pete de noroi.
Ploaia nu mai contenește.
Plouă până și în visele mele.
Când eram mic
visele erau senine -
vreau să spun
când