Alexandru Popa

Îmi doresc de mic să fiu o mulțime vidă. Cum aș arăta ? Așa, “Ø”, sau poate “{}” ? Dar voi reuși să fiu o mulțime vidă “perfectă” ? Nu se va rătăci vreun număr prim Pe care n-a putut să-l

Însemnătatea întrebării nu contează cât timp pe-acest pământ deșert latent apasă. În ciuda faptului că fiecare fulg dinamitat de neputință cu disperare scrijelește apusul... până să se

În fiecare zi am văzut aceleași obiecte în jurul meu. Pixul de plastic nu valora pentru mine mai mult de doi lei, iar foile de hârtie, pe cât de albe, pe atât de lipsite de sens. Am trăit într-o

Nimic cu care să încep. Am mâine întâlnire la opt. Timpul se scurge din ce în ce mai greu, cu toate că mai e foarte puțin. Fiecare regret, fiecare sărut neîmplinit, apasă înzecit asupra

Prea multe versuri scriu pentru tine, Iubito, Și poezia noastră va expira curând. Prea mult prezent am mestecat împreună, Iubito, Dar la cină... vom mânca pământ. Aurii speranțe îmi dansează

Stați în fața zeilor Si vă rugați. Stați așa mândri Si încercați să fiți cât mai mari. Vreți să aveți martori la smerenia voastră Iarba, copacii, luna și stelele, Dar ele văd și bălțile de

Pustiu în sufletele voastre, Pustiu grăiți, pustiu suflați, De răul ce-l aveți în gheare, Nu mai puteți fi săturați. Ecoul urletelor cu care împânziți lumea, Urlete de frică, De temniceri

Nenumăratele cărări pe care am împărtășit inconștiență în abundență s-au sfărâmat. Al tău sărut eviscerat împrăștiat pe asfaltul insipid îl gust acum. Clipe zglobii stau în

Inimi stoarse de zeamă lumi paralele, rădăcini fără glie... fie chiar și o mie. Începuturi de beteală se leagă și lacrimile oricând pot înflori să împodobească pomul de Crăciun ... sau

Stau răstignit în umbra amintirii tale. Timpul trece cum trece și zâmbetul tău înșelător, dar în cușca mea timpul stă pe loc și răsuflarea pereților se luptă cu răsuflarea mea. Tăcerea

Frumos, frumos, se condensează pustiul în clipe ce n-au timp de regret și dor. Duios, duios gonește tramvaiul în tropotul muzicii ce n-are sonor. Departe, departe, se-aude ecoul

Torc cu fusul cuvintelor această poezie Ca să arăt cât de albastră e lumea Când o privești de sus dintre nori Și cât de neagră poate fi, privită din pământ. De aici de jos pare o mare neatinsă de

Mă întreb de ce nu mai e frumosul așa cum îl știam când eram mic ? Când eram ... \"mai mic\". Întotdeauna voi fi mic în fața secundei. Poți să spui că sunt ipocrit, dar nu mai știu să

Supradoza de asfințit mi-o iau zi de zi, în cristale de speranță ce se sparg. Sorb vise ce se sting. Înecat în seceta de lacrimi îi invidiez pe cei ce plâng. Și de-aș putea să fiu din nou copil

A trecut mult timp de când nu am mai văzut o poveste de dragoste în mica mea bucătărie. Era o vreme când dragostea plutea în aer - sau în supă, ceai, cafea... Se pornise o idilă chiar

Umbra mea mai aleargă încă... Fuge și se ascunde într-un muc de tigară aruncat pe stradă. Tot mereu face mișto de mine în felul acesta. Si i-am spus de atâtea ori să stea ca un cățel în

Aud glasul tău, Ca un pahar spart pe podea, Pe o podea rece, Ce nu mai poate fi încălzită Nici măcar de o dulce mângâiere. Ce mult mi-aș dori să fiu un vierme, Să fiu în fiecare

Ai înceta să mai scrii dacă ai afla că pixul cu care scrii te urăște ? Ai înceta să săruți dacă ai afla că fiecare sărut este doar un pas spre o mare de lacrimi ? Ai înceta să admiri

Deșir visul meu ca pe un ghem în care sunt fărâmițate culorile tale. Am fost tentat să spun culorile „noastre”, dar după ce mi-ai croșetat răsuflarea timp de trei ani îmi dau seama că nimic nu

Lumină aș vrea însă nimic nu pot culege. Al înțelepților îndemn de al meu jalnic suflet nu se leagă. Ce vină am eu? De ce de al cunoașterii jug nu pot să scap?

Ecoul fragedelor umbre Ce-n ochii tăi se risipesc, Apasă cu suflări profunde Contaminând ce-i pământesc. Și în galopul șoaptei tale Simt tropăind al tău parfum Creând iluzii plutitoare, Iar

În disperările de amurg umbra ta stinge glasul sărutului meu. Sărutul meu e greu ca plumbul. Paradoxal. Vraja din el, ar trebui împărțită la doi, dar DA-ul și NU-ul, într-un cuvânt,

Mă plimb încet pe străzile agolomerate înconjurat de aceleași pete de noroi. Ploaia nu mai contenește. Plouă până și în visele mele. Când eram mic visele erau senine - vreau să spun când