Alexandra Alb Tătar

Eu zic ca textul acesta nu trebuie șters și nicidecum închis (e acel ceva ce nu mai poate fi incatusat, nici negat), deși creioanele lui Rareș i-ar da mai multa culoare... mai multa pentru ca nu e asa negru precum se vede pe sine si oricum \"știu că negrul poemului negru pâlpâie ca un drum/ pe care calci fără să vrei\" - oricum e inevitabil, necunoscutul nostru se vrea pipait, explorat, invaluit in lumina. Vibreaza atata dorinta de autoanaliza, cand avem credinta ca suntem responsabili in raport cu acea sclipire din ochii poemului. Cred ca acea paranteza lunga e voit obositoare si reflecta de fapt ca tocmai acesta responsabilitate de a fi reflexiv, acesta investigare a obscurului e obositoare uneori si te poarta pana in pragul irationalului, de aceea poate ajunge si sa \"te calce pe nervi\", sa \"te agaseaze\". Ceea ce are efect deosebit e umorul (din final), negru si el, doar isi extrage seva din tragismul unei lumi in care nu prea putem fi liberi - \"nu ma chinuiti cu noi teorii\" (urlet ce nu poate fi sugrumat, posibil amanat fiindca reflecta vulnerabilitatea, dar e probabil mesajul central pentru cel ce vrea sa se inteleaga).

Foarte rar m-am invartit in jurul unei poezii cu atatea fatete de explorat, care sa adaposteasca atatea sensuri... cu siguranta am sa revin pe potecile ei neumblate. Poemul are alura ondularii si rotunjimii datorita acelei \"bucle de timp\", acelei flacari \"la o suflare distanta\", acelei profunzimi \"rotite\", acelui \"viitor deja intamplat\".
Mi-a placut cum versurile transpira in introspectia celui ce inca nu se ajunge pe sine insusi (\"in vreme ce-ti calci - a cata oara -/ pe urme... inca neajuns\"), a celui ce vrea sa dilate timpul (\"talpa intarzie/ sa apese pamantul\", \"fericirea/ amană sfarșitul unei vorbe abia rostite\"), a celui ce vrea sa se ia pe sine cu sine, sa se memoreze, dar si sa se ascunda (\"nu ti-e străină temerea ta/ si nu alegi in zadar locul slab luminat din capătul strazii/ pentru a tine minte totul\", \"neprevăzutul firesc al adapostirii/ unei lumi în perete\"). Interesanta \"joaca de-a mortul\" pe care \"o inveti apoi, cand visul/ capata consistenta prin ratare\", de parca visul insusi e un fel de moarte iar un vis neimplinit te face sa visezi mai mult sau te duce cu un pas mai aproape de moartea fiintei.
Nu pot sa nu remarc antagonismul primei si ultimei strofe, prin elementele atemporal-temporal (\"Lasand deoparte această bucla de timp\", \"Joaca de-a mortul o înveți apoi\"), fericire-tristete (\"fericirea/ amană sfarsitul unei vorbe abia rostite\", \"tristețea se fericește pe sine\"), viata-moarte (\"flacăra... la o suflare distanță\", \"Joaca de-a mortul\"), inapoia si inaintea fiintei (\"încă neajuns,/întorci privirea\", \"riscul de a te-mpinge/ cu un pas înaintea ta\").

Nasterea, renasterea, moartea - cat de simplu inerveaza versurile acestei poezii! Toate dor, dar sunt invaluite intr-un mister irezistibil...
Am vibrat cu linistea ce \"rontaie din margini\", am simtit integrarea durerii in fiinta ca pe ceva firesc, de unde si sentimentul ca ne complacem in a ne identifica cu asteptarea... strazile \"devin inguste/ sub cerul instelat\", de parca se ingusteaza campul constiintei... eu sunt doar asteptare... in acest context, schimbarea, maturizarea, renasterea cere sa ma dezidentific de asteptare.

Eretici nu-s aceia ce vor sa se-mplineasca
Emanciparea e o virtute omeneasca?
Imi place inceputul sonetului, apreciez stilul statuar simplu (al sonetelor tale in general); mesajele uneori sunt prea directe, alteori au pur si simplu semetia unor postulate. Ma amuza faptul ca in zborul, freamatul ”necredintei”/cautarii, raportarea la divinitate e primordiala, comunicarea cu Aceasta se face fara intermediari.
Oricum, cautarea continua!

Banii mei se cam termina,
Pariul se cam ridica,
Sa am cea mai tare mana
Ii bag o carte... de pica!

Intre ”ieri pasari trecute prin urechile acului” si ”o postfata legata in mijlocul cartii” departarea devine absurda, intre ”rost si dorinta” ramane scena conflictului intern, Eul ”treierat de lacuste”, intre ”poate si trebuie” o piatra striga ”cu limba catusa”...
Superb concert!

Un lenes comenta ca pentru sine:
Si eu as vrea sa fiu un infractor!
La fel de greu e sa faci rau sau bine...
Un rau mai mic e oare mai usor?

In mod interesant, tocmai acesta e nucleul - impresia de lipsa de fond a omului care nu isi recunoaste propriul nucleu, a carui lasitate devine un mecanism de coping dezadaptativ, care nu are curajul sa isi conceptualizeze tabloul simptomatologic. Rimele aparent involuntare imi sunt specifice.

Simt, intr-adevar, ca versurile acestui poem s-ar fi aruncat in genunchi inainte de a descoperi calea spre imortalitate, chiar dupa primele trei versuri, care aduc o imagine ce pentru mine a fost coplesitoare. Glasul lor emotionant e oarecum in contrast cu cel al zbuciumului interior care il urmeaza.
Cred ca mesajul tau, Ionut, referitor la curaj, nu e reductibil la poezia de fata, probabil de aceea ai specificat ca am tot timpul din lume pentru a ma gandi la asta, cred ca e un mesaj referitor la accesul la universalitate - depaseste/dezbraca-te de impuritatile zbuciumului egoist, inalta-te, ramai tu insuti - dar ramai acum in lumina, in uimire, in splendoarea poeziei in sine!

LIM, ma bucur ca ti-ai inaltat privirea spre Carul Mic si, intr-un moment inaltator, ai atins sufletul acestui poem, cu sufletul tau.

Poezia aceasta imi aminteste de patimile lui Hristos, care mi se par cea mai inalta sursa de inspiratie. Nu cred ca este intamplatoare constructia in zece strofe... cand am ajuns la cel de-al saptelea etaj, parca mi s-a taiat respiratia, pasind in \"linistea aceea covarsitoare, din care timpanele nu distingeau nimic\"; constructia, simpla si umila de altfel(conditii esentiale pentru un poem solid si plin de puritate), vibreaza prin determinarea arhitectului, prin credinta nezdruncinata, forta, pasiunea celui ce ramane fidel angajamentului sau poetic. Emotionant, iti vine sa ramai in ploaie, sa iti deschizi bratele spre cer si sa tot \"ploaie in prostie\" cu astfel de versuri, Danut!

Da, incercam sa-mi imaginez textura unui astfel de poem, ma intrebam cum respira, cum zambeste, ce gust are, oare se poate sparge, ce pulbere, ce parfum, ce viata, ce senzatie de inexplicabil si sublim lasa in urma lui... Oricum, in urma ta, PP, poemul meu se imbujoreaza intr-un verde crud, sperand sa nu se ofileasca...

Probabil mesajul e legat de constructia etajelor superioare, posibila doar dintr-o zona inalta, unde spatiul e mai larg si ideile mai multe...
Salutari de pe schela!

Val, am credinta ca gandul pe care il simtim cel din urma e o resursa interioara pentru viata tuturor celorlalte, de la primul la penultimul gand al nostru.

De la sinele de piatra la sinele poetic calatoria e plina de cioburi, sange, dezintegrare, spargere... inedita imaginea intrarii \"in sinele unei pietre\", apoi \"in mintea unui poet important\".

Seductia cuvintelor neplanse, \"popasul pe drumus spre dus\", secundele indragostite aduc, mai presus de refulare, sentimentul ca exprimarea exterioara este de multe prea saraca; in fata avalansei de imagini interioare, sarutul ramane \"nedumerit\" - superba imagine, care in mod cert iti arcuieste privirea.

Gust cam orice ciocolata poetica, dar o mai mare stangacie ar fi sa ofilesc versul naiv, sa nu indulcesc lumea cu nu-ma-uitauri si cai-verzi-pe-pereti, care inca galopeaza salbatic in mine.

Ratiunea isi stinge in nea
ultima lumanare
ca sa intri iesind dar din ea
saltand in luntrea mare
sa te pierzi stralucind cu glas stins
sa te ineci in mine
sa m-atingi cu al tau neatins
sa-mi amintesc de tine...

Nu m-am decis daca sa pasesc mai mult pe iarba verde sau pe cea arsa, dar cele doua imagini alaturate stimuleaza vizualul si deschid un fel de transa in care sugestiile aluneca, inducand senzatia de greutate, accesand inconstientul - lucrurile \"se lasa incet pe podea\", sangele e \"lenes\", \"urmeaza un punct\", \"pete pe suflet\", \"cercuri rotunde\", \"hol cu multe usi\", \"drum tare lung\"... Daca fiecare din noi avem trailerul nostru, e bine ca ai descoperit cum sa-l descarci de indignarea fata de superficialitate.

Din moment ce \"locuiam in toate cuvintele\", in mod cert realitatea mea intelegea exprimarile libere, spontaneitatea lor. Ca sa va \"esplic si voua\", multiplelor identitati din Ioan Peia probabil, ar fi ca si cum as explica un banc dupa ce l-am spus si nu a fost inteles, nu ar mai avea nici o savoare.