de ce să mai fac încă un pas, pentru ce să mai urc încă o treaptă? către ce final să-mi mai adun spre sacrificiu energie pentru a mă ridica peste încă o gradație? și totuși urc, urc până la capăt,
m-am apropiat de marginea peronului, am privit în stânga, apoi în dreapta, am urmărit liniile de tren în paralel până la punctul de dispariție sub curba tunelului și am închis ochii. m-am abandonat
e o zi de munca la fel ca oricare alta. tastez la greu, dimpreună cu partenerii mei de lucru; astăzi motivul nici nu mai contează, noi tastăm. în afara de asta nimic nu anunță ceva neobișnuit.
aș vrea să fac o piruetă
din trei rotiri
și la cea de-a treia rotire
să rămân în aer
ca un fum
așa voi putea să te învălui -
dar nu aș mai putea să te sărut
aș vrea
să mă dau
de
în dimineața asta de duminică inertă m-am trezit singur. m-am ridicat din pat și m-am lăsat purtat bălăngănit între bucătărie și baie, amușinând nevoia aburului unei cafele. pe măsuța din balcon mă
perfect /
imperfect
în joc discret
cu mine
încet
mă amețești
mă fugărești
nu mă iubești
poate-ți dorești
voi cădea aiurit
într-un final
inedit.
alexandru.
de sub umbra formelor tale
privirea mea așteaptă
unduirea conturului de aur
la întrebarea zâmbetului tău
căutarea mea se naște și moare
frivol
sub efemerul unui răspuns
Oare tu ai încredere în mine atât de mult cât nu am eu în tine? Dacă e așa atunci află, în persoana mea, pe cel mai bun prieten al tău.
Cuvintele pe care le trimiți îmi ajung pâna la inimă și se
Ciocănesc de câteva ori, sun o dată, simt cum tremurul firav mi se scurge, prin vârful degetului, până în zgomotul soneriei, și mi se deschide. De dincolo de prag râde la mine un puști de vreo șapte
Moșul scuipă bogat și călcă apăsat peste saliva împrăștiată plescăindă în praful ogrăzii. Un norișor cvasimaro se ridică cerc din malurile noului lac și se disipă sensibil, înalt, în albastrul torid
Măcar o dată fiecare dintre noi și-a regretat gestul. Gestul de a se sinucide. Gestul de a-și pune în pericol dragostea, prima, poate, cea mai mare – poate, ultima.
Sunt un laș. Și cred că asta m-a
astăzi, înainte să cad
din picioare
ca să mor
apoi
din cauza loviturilor
primite de la trecători
cu semnul exclamării
în cap,
mi-a fulgerat un gând:
de ce se ceartă
într-o zi
Soarele se va desface în doi
Unul voi fi eu
Celălalt, tu
știi cum se sărută eschimoșii?
m-ai întrebat
și capete noastre
s-au crăpat în două
iar inimile
au îceput să
Două rânduri de verde
Traversează pe rosu în ochii tăi…
Amendează-le – merită!
Le-ai fi putut omorâ!
Curentul cald de miere
Þi se scurge din buze
Precum sângele meu;
Puteam fi doi.
Am
De ce plângi, Măline?
Crezi că florile pe care le-ai omorât,
simt?
Mai bine întinde mâna
Și dă-mi norul ăla:
în caz că plouă,
Mi-l pun în cap.
De ce plângi, Măline?
Crezi că cirezile care
Am doi obraji care nu mai vor
Să mai stea pe mine;
Mângâierea nu-i mai bucură,
Mi-i dă jos de pe față,
Mi-i tranformă în ceva – altceva.
Și ce frumos era!, vor striga ele,
buzele lui ar fi
Văd cloșca iarnă așezându-se continuu, mic și des peste puii-copaci. Ãștia stau cuminți, desenați tremurat de o mână bătrână care știa ce face.
Un felinar cu șapcă aruncă lumină gălbuie peste tot,
Taie cu fruntea lata, fara sa-i pese, in vantul pornit inca de noaptea trecuta si piseaza cu zgomot liniile, imposibil de strambe, de pe mijlocul strazii. Odata cu el zboara, trasi cu de-a sila,
Pe un întuneric moale, o lumină taie în alb fulgi acri din cristal. Cad ascuțiți pe un pământ ce-i simte așa cum simți niște picături reci pe spatele gol. Jos, pe pamânt, crapă cu mâinile la gură,
Mă las atras în moartea fericirii mele.
Peste ochii tăi mari
Vreau să văd dragostea.
Sufletul meu să-l crăp
Și să scot din el sângele
Care mă ruginește rău
Și mă doare,
Ca un prieten
Strig la iarna sa mai stea,
Dar nu vrea. Zice ca nu ma stie;
Strig la nouri sa nu fuga
Dar nu vor. Spun ca mai au de umblat;
Strig si la picaturi sa nu cada
Dar tot cad. Nici macar nu-mi
AI