Ar trebui să fie ușor

Măcar o dată fiecare dintre noi și-a regretat gestul. Gestul de a se sinucide. Gestul de a-și pune în pericol dragostea, prima, poate, cea mai mare – poate, ultima. Sunt un laș. Și cred că asta m-a salvat. Mi-a fost frică de ce va fi fost dincolo. Dincolo de moarte. Sub o ploaie uriașă am luat-o în brațe, pe o bancă din scânduri ude și am plâns. Tremuram mic pe buzele ei, privind speriat către dincolo. Mă-ngrozisem. Am strâns-o tare, mi-am adus aminte de prima privire, de prima respirație, de primul sărut și de prima ea. Am tras, disperat, timpul de păr și am reușit să-l dau înapoi. Noroc chior – putea să-mi scape căci e cu mult mai puternic decât mine. L-am doborât – l-am învins. Aș vrea să pot spune că atunci a fost ultima oară. Nu. M-am sinucis de nenumărate ori după aceea. De nenumărate ori era dar nu a fost. Să le sărut pentru ultima oară. Dar buzele n-au vrut, m-au lăsat pentru o altă dată. Poate pentru acea ultima dată. Aș vrea.