ca o apă

de ce să mai fac încă un pas, pentru ce să mai urc încă o treaptă? către ce final să-mi mai adun spre sacrificiu energie pentru a mă ridica peste încă o gradație? și totuși urc, urc până la capăt, formal, din inerția pură a urcării. după șapte pași mă opresc pe limita bordurii și număr șapte linii de zebră. îmi las capul într-o parte și din jumătatea pe care o mai port cu mine (mi-am retezat calota superioară, dintr-o singură încercare, cu o sabie foarte ascuțită) mi se prelinge, sinuos, pe umăr, braț, până în vârful degetelor, de unde-mi picură, peste unghii, creierul lichid. mâinile îmi atârnă-n dâre lungi, pe lângă corp; de fapt sunt mort; iată mortul cum reușește, încă, să stea în picioare! chiar să observe, să se observe. iată-i sufletul cum se adună în coșul pieptului ca sub degetele unei mâini care se strâng în pumn și îi alunecă, desprins din consistență, până în burtă, apoi afară din corp, pe asfaltul trotuarului, ca o apă. pentru ce, de ce să mai facă încă un pas? oricum nu mai poate – nu mai are corp. e ca o apă.