alex. ilinca

pot sa inteleg ratarea ca pe o forma de pastrare. e-adevarat, mai mult involuntara decat cautata; mai degraba meritata decat dorita. iti multumesc. mai departe, pe curand.

Victoria,

Aprecierea din cuvintele tale imi rezoneaza intr-o eufonie aproape echivalenta cu cea a numelui pe care il porti.

Alaturea cu precizarea ca nu am mai primit, prin citire, ori reusit a oferi, prin scriere, in atat de putine cuvinte atata emotie, iti multumesc tie si le multumesc si celorlalti in numele carora constat, cu bucurie ingenua, ca ma placi.

La aproximativ un an dupa revolutie mi s-a intamplat un lucru neobisnuit, o intamplare dintre cele pe care nu le uiti niciodata. Intr-o dimineata neobisnuita, rece-aburinda si proaspata, tatal meu s-a pornit la drum catre casa unei femei care ne aducea cateodata, intr-un carucior de butelii, lapte proaspat de vaca. In partea saraca a orasului, dincolo de peretii ponositi-poveste ai adapostului de toate zilele al femeii, tatal meu avea sa descopere o minune: cateva sunete de pian, plutind in camera, dinspre o alta incapere a labirintului darapanat in care se pomenise. Mainile tinere ale uneia dintre nepoatele laptaresei mangaiau diafan, dintr-o aura ireala si trista, albul si negrul clapelor unui pian care anima intreaga casa, mentinea in viata oamenii din ea si il ametea, hipnotiza, pe tatal meu. Si - vai! - puterile pianului au cazut in portativ pana azi si l-au adus in casa in care, de cate ori ma intorc in orasul natal, visez, mananc, nu citesc, alint niste clape albe si negre si imi revad parintii.

„Gaura dintre coaste mi se largeste:\"

In cheie biblica, descopar o pierdere, probabil sentimentala, numai de ordin sau chiar fizica.


„Ce condamnare mai grea,\"

Cine condamna?


„Decat sa fiu intreg O INIMA !\"

Ader la plastica acestei constructii. Foarte puternica sugestia: te vad pulsand, intr-un ecorsaj complet al corpului de pe cord. In tot carnagiul imi pare neobisnuit ca nu reusesc sa descopar, totusi, sangele. Doar cateva picaturi, sentimentale, dar nimic mai mult.

\"Copil fiind, Te tulbur cu o piatra
Cum Te-oglindesti in constiinta-mi calma
Si poate tot mainile mele o sa bata
Mult mai tarziu un cui la Tine-n palma\"

Descopar frica de a nu speria in loc de a dezmierda, de a nu supara in loc de a fi placut, de a nu stalci in loc de a iubi.

Trairea din care a nascut poezia nu este din grupa multumirilor serafice cu fuleu catarhic, divin. Nu! In fapt, dincolo de randurile tale suferi tu, mahnit de slabiciunea omului in fata abisului placerii:

„Pacatul lumii s-a salasluit in mine
Si-n iesle mult murdara Te primesc
Si nu-Ti aduc nici magi sa Ti se-nchine
Si stele-n cerul meu nu stralucesc\"

„Mi-am alungat si cetele de ingeri,
Deci nici sa-Ti cante \"Slava\" n-are cine,
De vei veni, pe cruce o sa sangeri,\"

Abandon, abis reflexiv, neant interior catre care chemi, sau ispitesti, izbavirea:

„Cu toate astea, naste-Te si-n mine...\"

Siretenia indiferentei tonului de adresare sperie. Ma sperie pentru ca o descopar, cu spatele la cuvioseniei, ranjind, pe sub ochi, la divinitate.

Dar poate ca sunt eu prea sperios.

„Ca o ciuperca larga in miceliu
Sa te imbratisez cu sporii mei de viata,

Sa-mi numar degetele de la mana
Privindu-ti printre ele ochii...\"

Imi place poezia ta.

Ma intreb, in joaca si fara frica rusinii - ca si tine - daca vrei sa-ti numeri degetele de la mana inainte sau dupa ce vei fi imbratisat cu sporii vietii.

Ti-as putea reimbraca acest comentariu intr-o noua poezie. Poate ca o voi face.

Cred ca esti indragostit.

Imi place ideea picioarelor care flutura.

Bine te-am gasit.