Adriana Lisandru

ce faci tu omule? iacă înșir stele pe nojițe de gând și-ți ajung? stelele? ba prea sunt rare… de ce șezi pe-ntuneric? ca să văd când se vor aprinde cărbunii în cădelnița liniștii.

ce frumoși suntem și cât de sereni așa zăvorâți în singurătățile noastre cu inima rămasă afară

nu se va întâmpla îmi spuneam îndelung pipăisem chihlimbarul mirărilor cu mâinile ciungului văzusem murisem zăvorâsem sub pulberea literei zbaterea celui de-al treilea ochi învățasem să chem

certitudinea noastră e un zmeu de hârtie. un punct peste care plutim și atât, prea departe de moarte, prea subțiri pentru viață, niciodată de-ajuns, rareori atingând trec prin mine pe

- Spune-mi Tu Doamne oare ce face toamna când nu mai poate-ncăpea în ea însăși? - se încrustează auriu în frunze și se nemărginește în tandrețea poetului.

mă cuibăresc în mine și-i noapte-aici și strig să țin departe corbii cu gheara lor de frig. cândva nu cunoscusem înaltului măsură, azi pasul înspre oameni se poticnește-n zgură iar cerul

îmi torn o cafea zgomotul cald aburește fereastra de cealaltă parte duminica-și frânge mărunt pâinile somnului urc nestingherită spre mine ca un copil pornit să descopere podul cu lăzi

nu cred că ți-am spus dar îmi amintesc foarte clar seara în care Aysha ne-a văzut sărutându-ne buzele ei tresărind ca un fluture-n ac mirosul jilav de duminici și străzi mărginașe ciorchinii

în viscol de vorbe speranța țurțure unde ne încovrigăm gândul flasc așteptând ora ultimei supe.

un praf auriu s-a lăsat peste dragostea noastră mai trece uneori un înger pe acolo și-i dă un bobârnac cu dosul palmei femeia care-am fost se face ghem și se topește palid sub cuvânt.

ne-am învelit în aceeași tăcere deasupra noastră lumina plutește ca un zmeu chinezesc trece dimineața prin dreptul ferestrei și ne face cu ochiul ce pufoși doi pisoi aurii așteptând

fâșii sure de pulberi îmi flutură-n urmă zdrențe din care se-nălță flămânde țipete-n stol ele-mi sunt zestrea și smirna în cumpăna iernii din ele voi țese un șal mătăsos numai bun de-nvelit

s-a întâmplat într-o zi oarecare era primăvară îmi amintesc limpede că se însera eram singură și timpul se oprise pe vârfuri. am rămas ascultând. doar respirații calme de muguri ea a

tristețea suspină și își șterge obrajii zâmbind nu mă luați în serios nu mă luați în serios… fericirea vine ca o inundație devastatoare se refugiază în ea însăși râzând nu mă luați în

borangic de lumină ești deasupra mea Doamne stau întinsă în iarbă cu nesomnul și dorul puse la căpătâi iată umerii mei făcând pod așteptării gustă inima mea de cireș amărui atât Te mai

Li privea cerul. nori albi nemișcați. seninul amiezii. câte o pasăre tăindu-l cu aripa. nu-i trebuia nimic altceva. aștepta. simțea cum îi intră tăcerea în trup ca un

prin tăcerea aceasta, numai umbra iubirii se mai strecoară întrebând de noi. uneori ne-ntâlnim, ca doi orbi, condamnat fiecare la un alt întuneric. în rest, aceeași noapte