conifere

spus, ce păcat , niciunul din cititorii de până la mine nu a lăsat un semn aici, pe o poezie plină de sesibilitate.Asta mă încredințează că ne-am desensibilizat teribil la nivel estetic, nu mai există emoție în fața frumosului așa cum l-au cunoscut generațiile mele.Reacționăm doar la trivial, șoc, dezgust, oroare.
Sunt așa multe imagini profund lirice în poezia asta că, pur și simplu, a pleca fără o vorbă după ce ai citit-o, e dovada impotenței trăirii estetice a publicului de azi.

mi-a plăcut tot, cu un plus mare pentru prima strofă și cu un minus măricel pentru strofa cu timpul jilav și miriștea nopții (nu mi se pare că au ce să caute astfel de metafore din adolescența siropoasă a mamei mele într-un text sensibil & confesiv, ca acesta).

Doamna Malec, mă bucur că v-a plăcut, este un text cam intimist (confesiv, cum i-a spus Mihai), recunosc, poate și de aceea tăcerea. dar, oricare ar fi motivele acestei tăceri, spun că ea nu mă prea surprinde și o pot înțelege; și eu sunt leneșă în comentarii, așa că ...:)

Mihai, s-ar putea să ai dreptate, poae că voi reveni și voi face mai astringentă strofa aceea. Mulțumesc de opinie.

Doamnă Elena, cred că vine un timp când poezia pleacă singură să-și caute cititorii. Așa mi s-a părut întotdeauna poezia Adrianei Lisandru.

Temele ei întotdeauna invită la o reflecție mai specială. Ea răscolește sensuri care prind ecou. Aici farmecă asocierile neașteptate: ”gust acru de clopot”, ”sărut dintre lemn și pământ”, dar și gustul ”arde” ori ”timpul înțeapă”. Cele amintite sunt câteva tehnici stilistice, dar mai sunt și imagini inedite, construite cu răbdare: bradul care își ”vede de foșnetul lui” în timp ce turiștii cască gura la imposibila lui cocoțare pe stâncă, dar mai ales construcția întregului poem care țintește spre comparația finală, nu înainte de a trece printr-o ”formulă” poetică desăvârșită:
”în miriștea nopții
timpul înțeapă jilav
abia secerat”.

Comparația finală e cea a prietenilor cu ”niște conifere rarisime”, și aici se acumulează toate imaginile precedente, a coniferelor ”imposibil” cățărate pe stânci, ori a nevoii organice de a ”te prinde de braț” și ”a râde”, încheind poemul rotund cu tăcerea enunțată încă dintru început. O tăcerea de la umbra ”coniferelor”... albastre, dezvăluind întreaga poezie ca fiind o pură metaforă.

tăcerii?...tăcerea e Cuvintul *ne/început*...poem profund, absolut spectaculos,cu un final de zile mari, Adriana!
\"dar
cel mai aproape te simt când intru desculță
în miriștea nopții
timpul înțeapă jilav
abia secerat

uriașule
știi
prietenii sunt un fel de conifere rarisime

țin umbră albastră
tăcerii\"
tăcerea și...
ioana...matei...

în sfârșit, un comentariu de-al tău \"la vedere\"! sper să nu dispară în minutele următoare! :)
profit de prilej și-ți mulțumesc pentru trecerea ta constantă pe aici.

Măcar pt versurile acestea: \"țin umbră albastră / tăcerii\" MERITÃ SÃ LAS UN SEMN. Cu bine, IS

Foarte sensibilă poezia, te prinde, te face să zâmbești și te duce pe făgașul ei până la finalul de umbră albastră a tăcerii!

Cu respect,
PT.

Chiar dacă mai tîrziu, mă bucur că am ajuns să citesc acest poem. Cîteva versuri în plus (e doar o părere), dar care nu strică estetic.
Am remarcat:
\"cred că-i mare lucru să ai lângă cine să taci\"
\"gustul acru de clopot în gât\"
\"simțeam cum pielea ta îmi încălzea palma
ca o țigancă
ghiocul\"
Toată strofa a treia fără să identific neapărat un vers anume
\"cel mai aproape te simt când intru desculță
în miriștea nopții
timpul înțeapă jilav
abia secerat\"
și
\"prietenii sunt un fel de conifere rarisime

țin umbră albastră
tăcerii\" - poate fără \"rarisime\"

Cu scuze pentru deranj
al 242-lea cititor întîrziat
anton

vine răspunsul meu. îmi cer iertare. dar aș vrea să știți că mă bucură mult semnele voastre de lectură. :)