adriana barceanu

cu îngăduința fugarului m-am strecurat în el am umblat o vreme prin sângele cald m-a respirat prin plămâni îi spuneam nimicuri ziua trecea fără să mă simtă aproape seara înfigea doar

sunt legături tot mai ciudate un război de o noapte în care nu cedează nimeni sunt armele șlefuite bine și numai un glonț ar putea opri tot stai singur în cameră un ceai fierbinte o țigară și

e o ușurință în tot o plutire și niciodată nu greșești drumul acel perfect dintr-o sferă imaginară te mișcă, o inerție cu care nu te cerți pleci singur întodeauna aștepți la capătul celălalt să

‘așteaptă puțin voi schimba ziua de ieri pe ziua de azi’ absența ta devenea vizibilă soarele mușca verde din drum ieșeau aburii ploii cerc fumuriu îmbrățișa depărtarea în timp ce “nu

îi spun lasă-te de fumat și trage-ți de viața altfel, sub altă formă nu pierzi prea mult, poate doar minutele în care încerci să-ți explici nulități te știu cum ești panică, stare

sunt cel care își permite să joace la ruletă viața pariez constant pe nemurire plus minus cele câteva zile cu soare undeva la munte numai cât să respir toți au nimicurile lor numai

n-am din totul acesta numai una singură pe ea mă las gol în nopțile lacome în nopțile frugale mă plimb între învăț să-mi fac aripi din picături de ploaie o curățenie închipuită de

pentru că este prezentă ora aceasta cu tăieturile ei prin sticlă și prin zgomot imaginea se desface când frigul străbate carnea și oasele cu înțepături scurte freci palmele de trup până

despre ceilalți oricât am vorbi nu aflăm nimic numai pojghița de gheață se topește din ea ies aburi și fire de praf și noi inhalăm tot face bine la sinuzită face bine la creier la măduvă din

sunt un om trist gândurile mele sunt trenuri vomită în gări triste oameni triști până rămâne un gol în stomac și în creier o porțiune inadaptată la mediu cenzură de lacrimi emoții

după ce mănânc îmi aprind instinctiv o țigară așa cum e sărutul tău pe buzele ei în fiecare dimineață nu simt nimic, uneori nici nu știu că fumez sunt aproape convinsă mărturisirile nu-și au

iar tresar, fără cauze externe un strigoi necunoscut mi-a zidit pântecul între două lumi nasc fantome și cred dumnezeu nu e un pariu sau o formă de viață e numai câte o idee cum că undeva e

credeam că voi avea atât de multe să-ți spun fără să-mi tremure vocea, sau mâinile serios merg cu spatele, nu te pot atinge altfel îmi scutur bocancii de zăpadă am încă degetele înghețate

inima n-o să mi se desfacă chiar dacă nu pot ierta nimic doar ceea ce șterg rămane o victorie și atunci cred că înțepăturile limbii sau goana din gât atunci când nu pot să plâng sunt

n-am mai băut mult în ultimul timp doar o furtună într-o seară m-a culcat la pământ viscolea al dracului de rău și mi-am scrântit piciorul într-o groapă sau doar am alunecat nu-mi amintesc m-a

sunt rahaturile astea pe care le înghiți zilnic de la vecini de la prieteni tot timpul cineva îți fute timpul cu fleacuri cu mărunțișuri greoaie și inutile. ai un câine plictisit îi cade părul și

poate ar fi timpul să te trezești să uiți ultimul vis, să bei o cafea să asculți știrile la radio n-o să-ți spună nimeni nimic nu lăsa urme, nu precipita știu. și el știe nu era greu

Împărțiți, divizați, programați. Suntem doi. Spre cei de afară nu spui stop. Grăbesc semnul diferență. Plus câteva scobituri în zidul care face împărțeala. Gol ca un sâmbure încolțit. Ea parchează cu

dumnezeu nu îmbătrânește și nu moare se plimbă doar de la o neputință la alta îmi spune, așa cum îl aud mereu la mine e prea mult uneori și prea puțin tot timpul când spăl cuvintele

nu pierderea rupe nici liniștea ochilor blânzi le spui altfel despre noi nu întinzi mâna nici liniștea n-o lași să plece doar câțiva păpușari irosesc timpul mâine vor îngheța mai întâi

dimineața e un pas greșit o apropiere ciudată între casa cu iederă pe care încă o văd. sau o intersecție- obișnuiam să-mi pun urechea la încercare deși nu am văzut niciodată un orb să asculte așa cum

n-are legătură cu sistemul cu funcționara de la ghișeu aproape întodeauna grasă cu străzile jegoase, cu praful care se așează pe limbă și în nas nici măcar cu sufletele eroilor căzuți pe mai

chiar cred că locul ăla există fără noi trebuia numai să știm unde sau când ca o parte nevăzută rămâne mă lasă îngânându-mă aud greu cum respiri nu mi-e teamă și pot să te caut