Au trecut câteva luni de la ultima discuție mai amplă din toamnă. Era primăvara lui 199x.
Acum Tudor se afla de câtva timp pe băncile facultății, înconjurat de altă comunitate, dar care nu se
Dar pe cine interesează viața unui asemenea om? Cine îl ia în considerare? De ce trebuie să-i ascult cuvintele? gândea Piper. În viață e fiecare interesat de propriu-i destin. De ce să mă intereseze
De ce s-a ascuns?
Dacă ești la Dumnezeu, însemna pentru el atingerea apogeului existenței umane, unde nu mai e nimic de făcut decât să aștepți venirea lui Dumnezeu sau răpirea la cer.
Altceva, cum
Dar cum de nu a „văzut” până acum și de ce i se întâmpla acel dezastru inevitabil, ca un blestem de mult articulat de forțe supranaturale, din nou, în care cădea din nori la pământul, pe un pietriș,
Faptul că a realizat situația în care se afla era un lucru de admirat. Să gândești, să meditezi, chiar dacă gândirea ți-a fost interzisă de copil, nu numai că arată prezența unui instinct dezvoltat
Aș vrea să fiu un pescăruș,
Să plutesc deasupra zării,
Să-mi înmoi aripi de tuș
În spuma valurilor mării.
Te strig! În zborul agitat
Îți tulbur liniștea-nserării,
Te caut zadarnic,
Era încă vară. După o lună de la acea cină, în care Piper o evitase pe Iza și din lipsă de altă ocupație începu să iasă singur în căutare de aventură, Iza îl sună și îl invită la o plimbare de rămas
În fața căminelor, în fiecare noapte aceleași scene, fete căutau băieți, băieți căutau fete, unde mergem, ce facem, plimbări nocture, cu mașina, prin berării, prin săli de biliard, de snooker,
Descopăr cuvinte kantiene, cuvinte uzurpate,
Cuvinte menite să-ți hrănească
Disperarea, nesiguranța:
Fericirea e un asemenea cuvânt,
Care însăși prin simpla lui rostire
Declanșează căderea
Cocoși, muze, capete de copii,
Torso-uri, repetări la infinit,
Infinituri, coloane ale infinitului,
Repetări ce țin timpul pe loc,
Infinit, care duce undeva,
Antagonistul intens al nihilismului,
Răceală – rituale – culori reci, artificiale – culori
Dau impresia unei stări emoționale – nocturne valori
Ceea ce percepem nu este în realitate decât înșelare
Iar durerea ce o simțim nu este
A atinge – a ieși din sine și-a atinge –
Din piept – transcedentalul foc care nu se stinge,
Vrea să cuprindă-mprejurări și sfere străine
Spre-a evita gustul singurătății peline.
A putea găsi-n
Sunt printre anonimi
În trenul plin cu multă lume,
Ce fuge dis-de-dimineață
Prin noapte, fum și neagră ceață.
În trenul plin cu multă lume,
Ce trece dis-de-dimineață,
Mă-nnec în fum și neagră
Numele de călătorie al cutiei pe roți
Ramâne ascuns oamenilor ai căror ochi îi scoți;
Locul de plecare-i absurd față de destinație,
Care la rându-i este o necunoscută stație.
Călcător umplut cu
O moarte inutilă, într-un deceniu relativ stabil,
Serenitate superficială, exravagantă,
În timp ce inevitabilul vizibil a avut tot timpul cale liberă,
Și mereu aceleași scuze, impasibile,
De
Început de basm în Parcul Rozelor,
Trandafirii nu erau încă înfloriți,
Pasanții treceau, priveau,
În așteptare, putea-vor descoperi
Primul boboc.
Ei doi pășeau pe aleele însorite,
Pe sub
Veghez la capul tău
Când liniștită dormi,
Netulburată
De stropii, care bat în geamul
Din camera alaturată.
Am impietrit.
Am devenit de lut;
Ca un opaiț învechit
Luminez
Copacii negrii în castul peisaj
Par murdari, mâzgăliți la întâmplare,
Un grisai neterminat, oarecare,
Desenat de un pictor în șomaj.
Pe cer se reflectă zăpada imaculată
Și albă
Mi s-au uzat condensatorii,
Care au prostul obicei,
De nu te îngrijești de ei,
Să se descarce de memorii.
M-am închis în lumea-mi de-autist:
Ca o diodă mă opun
Curentului să mă supun,
Luând
PX peste tine, Arelas, fostă capitală de uzurpator,
Oraș copleșit de istorie, oraș de oaspeți primitor,
Despre care se spune: Van Gogh trăise aici pentru un timp …
Pășesc pe alea acoperită de
Cuvintele nu mai pot trece de buze,
Luptele obositoare însă nu te-au ucis,
Ci mai degrabă au servit ca muze,
Dacă-acel chin poate fi descris...
Și-a trăit viața fără să fi cerut prea
În lumina reflectoarelor pășește pe scenă
Confident solistul
Cu arcușul în stânga, violoncelul în dreapta,
Urmat de iubita lui.
Publicul îi aplaudă, ei salută,
Ea se așează la pian.
Solistul
Blestem înfierat în suflet - stigmatizat
Cu o țigaretă aprinsă
De Jef Costello,
Semn al viciului nestăvilit.
Viciu și ură,
Ură pe viciu, ură pe slăbiciune,
Femei sâni, femei obiect,
Femei
Pe o dungă violoncelul se odihnește
În razele soarelui după-amiezii,
După exercițiile ce aveau loc în fiecare zi.
În el își are vizuina un arici,
Care-acum își încălzește țepii,
Bucuros, că
AN