Adrian A. Agheorghesei

Câteva scăpări de ritm (unul pe care eu l-aș fi "auzit" iambic, nu trohaic), un "Sunt eu cel care dă sentința și tot eu cel ce o aude" în care aș reformula, un vers neoromantic drăguț ("iar în paharul meu de cola se oglindește luna plină") și un final care surprinde bine starea generală de depresie intuită și așteptată.

Plăcut, doar "celǎlalt șoptește mereu foșnete confuze" e aglomerat/ supralicitat.

Forțat, versificarea nu are naturalețe, cuvinte suspecte (gnostă/ poeziu/ treziu). Sonetele voiculesciene sunt ceva mai limpezi, naturale și mai pline de miez.

Cronologia textului am interpretat-o la scara vieții, nu a zilei, astfel sensul general e mai dens, dar, în același timp, mai lipsit de ambiguități (im)personale.

Cred că versul "activitatea stomacului ține rata sinuciderilor mult sub potențialul speciei" e puțin încărcat.

În rest, mi-a plăcut.

"acum e timpul să cer de la mine
tot ce pot da.
desfac o venă
las în urma mea o dîră de sînge
să găsiți drumul." - mi-a plăcut foarte mult această parte.

Un text cu care am rezonat cât se poate rezona, așa că a trebuit să mă loghez. Un text care vorbește clar despre lucruri arhivorbite, însă o face altfel și evită elegant pateticul, sinistrul sau supraportretul liric al muribundului.
Există câteva versuri foarte reușite. Remarc doar "întunericul ce ne intră în suflet pe sub unghii".
Eixtă, firește, și neajunsuri. Mă rezum să spun doar că eu aș fi încheiat textul la "stau ceasuri întregi și mă privesc printre rânduri și nu mă înțeleg". Ce urmează parcă supralicitează (supraliricizează).

Concluziv: tulburător, dar demn; intim, dar nu criptic; dur, dar sensibil.

Probabil parafraza asta "și-n alta Bacovia râde/ și-n hî și în ha desfrunzirea".
E un text mai vechi, mai lejer, de sezon. Am o amintire frumoasă cu el.

"De sub unghii țărâna ne țâșnește a floare a păpădie sau a rug" - frumos.

Trecerea de la pers. a 2 a, la prima este, evident, de la a I a plural, la 1 sg. Scuze.

Mi se pare că prima unitate e apertură - puțin sentențioasă, fără grad liric, pregătind cititorul pentru unitatea doi - dezvoltarea/ rezoluția alegorică/ metaforică, trecerea de la persoana a doua, la prima, de la impersonal, la personal, același stil confesiv, pe alocuri, cinic; pe alte alocuri sincer și atât; pe alte alte alocuri scârbit și dureros. Un text pentru gustul meu, evident.

"voi mânca și voi plânge
voi minți și voi da de băut
pentru ceea ce n-am avut curaj să fac niciodată"

Și mie mi se pare că unele stângăcii de care pomenea Emilian sunt folosite aici întocmai ca un instrument liric opozabil, pentru captarea acurateții și profunzimii: Exp:

"transpir din toate cele 85 de kg de mușchi

și distanță..."

Mi se pare un text lejer dpdv al angajamentului, al efectului scontat, al abordării. Și reușit. Autorul nu vrea să mute munți, se mulțumește să-i privească.

err: ci = cu

Mi se pare o stare autentică, mi-a plăcut împletirea interioară cu elementele fizice. Totuși aș modifica pe ici, pe colo - există destule tușe în plus:

"precum un bărbat nedorit
care miroase mult prea mult
a coniac și tutun"

--> "precum un bărbat mirosind a coniac și tutun, ci ochi sticloși, mâini aspre"

Aș scoate "grele" și "avid", iar finalul l-aș vedea astfel:

"uitate în colțul acela întunecat
din inima mea"

-->

"uitate în colțul acela
de inimă".

Nu cred că e o prostie, cred că e scrisă neglijent. Atât.

Câteva sfaturi/ observații (dacă-ți erau cunoscute, scuze!)

* de evitat articolele cât se poate. În prima parte, ai foarte multe. De exemplu, aici: "Cobora pe una din (din = dintre!) străzile pietruite ale orășelului de munte..." de ce nu:
"Cobora pe strada pietruită aorășului montan" - cititorul înțelege că mai sunt și alte strazi pietruite, pentru că acțiunea se petrece la munte.

"O spaimă ca un fel de curent i se strecură în oase și o transpirație rece îl năpădi instantaneu". De ce nu "Spaima ca un fel de curent se strecură în oase și transpirația rece îl năpădi instantaneu"?

" Se întoarse și intră pe o ușă laterală în bucătărie". De ce nu "pe ușa laterală...". Etc.

* adăugările, nedumerirea, întrebările... personajelor/ naratorului nu se obțin prin acest artificiu (paranteze): " cu verandă închisă cu geamuri de autobuz (sau de tren?)". E indicată onestitatea, adică: " cu verandă închisă cu geamuri de autobuz sau de tren".

* e indicat ca elementele descriptive (si altele, evident) să nu fie reamintite cititorului, mai ales dacă ele au fost prezentate câteva rânduri mai sus. Cititorul are memroie bună :). --> "urcând inapoi pe strada pietruită"

*"de acolo, vedea mașina de poliție cum pleca(ră) vs "Și-a scos din rucsac o șapcă albă și și-a pus-o pe cap" - atenție la potrivirea timpurilor povestirii.

* "Și polițistul îi întinse bătrânului o fotografie" vs "(scoase o pereche de chiloți albaștri și îi arătă polițistului)" - trebuie să existe o rigoare/ constanță a stilului de-a prezenta acțiunile/ gesturile personajelor. Ori cu paranteze, ori fără.


Sper să folosească la ceva acest comentariu. Numai de bine, Liviu

Nu știu, nu cred că s-a exploatat suficient de bine motivul cioburilor/ oglinzilor pentru ca ele să facă saltul dincolo de clișeu.

E de admirat cum, dintr-un lexic firesc (unii ar spune "prăfuit"), construiți un discurs atât de autentic și puternic. Știți foarte bine când și cum să apăsați accelerația lirică pentru a obține sensul care nu se poate obține altfel (iar aici îmi regăsesc convingerea că metafora doar pentru asta e bună, nu pentru a capta sensuri evidente sau care se pot obține pe căi "naturale").

Exp: "ceva mai spre seară noi ne cărăm spitalele și morții în spate într-un
pelerinaj idiot pe câmpie până la marginea orașului ucis toropit de căldură -->

-->- cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai ardă tâmpla.".

Felicitări!

E un text între epic, liric și aforistic, mesajul e tulburător, dar nu invadează, metoda discursivă nu e agresivă. Principala sa calitate e că nu pune toate merele în același coș - nu încercă să fie exhaustiv dpdv al trăirii (sună a utopie, dar unii autori/ texte chiar încearcă). Bineînțeles, ar mai putea fi curățat pe ici pe colo, dar... Eleganță în exprimare, echilibru și o anvergură ideatică bună. Unele fragmente, cum ar fi "nici nu știi când crește altul, pentru că și lor li s-a spus doar atât, ce rost are
să plângi mă, mâine vine o zână, a venit și când tata
scuipa sânge în patul de lângă fereastră

când totul așteaptă să primească perechea de aripi
e un alt fel de a spune că nimic nu vindecă" - care au o forță lăuntrică nimicitoare.

Te salut și nu ascund că m-am întrebat de multe ori ce s-a întâmplat cu tine, de ce ai dispărut. Mi-era dor de versurile tale, chiar mi-era. Să nu mai fugi! :).

Adrian, nu poate fi vorba de regres. Din contră: urmând invers logica ta, aș spune că poate fi vorba de progres. Pentru că acest text este scris în 2010, la câteva luni după ce am făcut tranziția de la vers clasic, la versul alb. E, așadar, printre primele mele (chiar pimele zece, cred) texte scrise în vers alb. L-am postat, pare-mi-se, prin 2011 pe un alt site, iar pe agonia a aterizat acum.

În rest, despre obervații - le accept și nu neg că ai putea să ai dreptate.
Mulțumesc de părerea ta. Părere care contează.

Nu vorbeam de echilibrul între comentariile apreciative si cele depreciative, ci de echilibrul unui comentariu și despre caracterul intenției. Ai înțeles, n-ai înțeles, nu mă interesează. Și nici periplurile tale intr-ale amiciției literare. Cu bere și crâșme sau fără. Mai ales că n-am avut parte de așa ceva. Avantaj tu. E de preferat ca omul să-ți vorbeacă corect, onest și bine intenționat, nu să te înjure. Dar dacă totuși nu se poate și nu se poate, îți spun eu că depinde cine te înjură.