AUAdina Ungur
Verificat@adina-ungur
„Unica-mi sfoara se-nalta din crestet sus departe.”
Adina Ungur s-a născut și trăiește în Cluj-Napoca. Licențiată în Filosofie și Jurnalism (1998) este artist-păpușar al Teatrului de Păpuși ”Puck” (1997 - prezent) din același oraș. Are studii de filologie și regie de teatru. A fost redactor radio (2000-2002) dar și redactor cultural de presă scrisă la cotidianul Informația…
🏆 Critic de Top📚 Centenar Literar📜 Poet Prolific💬 Comentator Activ
Cronologie
Așa e Livia, ești dintre cei care știu ce înseamnă acel simbol al orașului, chiar departe fiind, în Iași. Mulțumesc foarte mult pentru implicarea ta și a prietenilor noștri! Voi scrie despre toate amintirile noastre de la Croco și deși toate sunt amuzante, cred că o să-mi vină foarte greu să le pun pe hârtie. Măcar așa să rămână viu!
Pe textul:
„Scrisoare deschisă pentru domnul Primar al orașului Cluj-Napoca, Emil Boc: Nu-l omorâți pe Croco!" de Adina Ungur
Recomandat0 suflu
ContextVa multumesc tuturor pentru semnături și implicare!
Multumesc Amalia, Flavia, Florin, Adela și pentru gândul cel bun, de întâmpinare și bucurie la evenimentul din București!
Florian, mai întâi, hai să-ți spun că nu stiu daca adresarea este una tocmai potrivită, fiindcă sunt celibatară prin convingere și absolut liber arbitru. Apoi, mai îți spun că eu am rămas cu câteva sechele de pe urma unor nenorociri care mi s-au întâmplat ani la rând, una dintre ele este că de 8 luni nu mai deschid televizorul, radioul, nu citesc presa, decât cea culturală, din când în când. Nu știu ce se întâmplă în lume, țară, oraș! Așa că, evenimentele care se întâmplă și de care aflu, ajung la mine doar prin anunțuri directe, mailuri sau dacă apuc să văd vreun afiș. Și cum la capitolul mediatizare, Clujul nu stă foarte bine, eu țin cont de asta și printr-un soi de voluntariat, care nu știu dacă își are întotdeauna rostul, mediatizez pe site-urile pe care le accesez informațiile pe care le aflu. Afișul cu Tatiana Stepa l-am văzut, însă observând data și ora, imediat mi-am și șters evenimentul din memorie, fiindcă, trebuie să-ți mai spun că teatrul nostru pregătește un festival, care începe de mâine și o premieră. Așa că eu ajung acasă după orele 20, când pic de oboseală. Și asta se întâmplă din septembrie, de la începutul stagiunii, fără sâmbete sau duminici libere. Evenimentul de la București s-a pliat foarte bine pe o problemă de delegație legată de serviciu, așa că a trebuit să profit și să mă bucur și de această lansare și mai ales de prieteni atât de minunați, alături. Regret că nu am putut fi prezentă, dar nu aveam cum. În ceea ce privește o eventuală întrevedere cu domnul Primar al Clujului, se vede că nu ești clujean, cca să știi cum stau luctrurile: pentru a ajunge eu să vorbesc cu dânsul, trebuie să depun o cerere, care este înregistrată, apoi să stau la rând și să ajung la vorbitor, în cel mai bun caz, peste o jumătate de an. Altfel, nu se poate! Decât dacă l-aș fi prins pe stradă să-l abordez cu această problemă. Dar nici așa nu am cum, cu programul pe care îl am.
Problema cafenelei a fost dezbătută când eram la București, într-un miting de protest, iar eu am aflat prin telefon și am acționat abia după ce am ajuns acasă, adică după ceva zile bune. Sunt conștientă că nu prea am sorți de izbândă, dar, ca un clujean care își iubește orașul, vreau cel puțin să trag un semnal de alarmă. Nu pot, altfel! Să înțeleagă edilii și oamenii cu bani, că bunurile publice, cu istorie aparțin nu numai proprietarilor de drept, ci tuturor! Mâine, dacă îmi permite programul, voi trimite scrisoarea. Sigur că mă pot și întâlni și pot fi purtător de cuvânt al tuturor semnatarilor de aici, dar asta s-ar întâmpla extrem de târziu. Ceea ce regret eu este că publicând un eseu pe tema Clujului european, absolut toate ideile și propunerile pe care le-am făcut pentru a corecta și îmbunătăți imaginea și civilizarea orașului au ajuns la cine trebuia, au fost procesate și aplicate, cu succes - această doleanță de acum și anume aceea de a salva simbolurile orașului, însă, nu știu dacă va mai putea fi luată în calcul. Totuși, voi încerca! Speranța moare ultima! Deși spun asta cu durere.
Mulțumesc vouă pentru că vă pasă!
Pe textul:
„Scrisoare deschisă pentru domnul Primar al orașului Cluj-Napoca, Emil Boc: Nu-l omorâți pe Croco!" de Adina Ungur
Recomandat0 suflu
ContextMulțumesc frumos tututor, fiindca ați reacționat prompt. În scurt timp voi trimite scrisoarea către Primărie, deși, după cum spuneam, nu cred să mai fie șanse de salvare.
Problema orașului Cluj-Napoca este paradoxal cea a unifomizării. Nu cunosc alte orașe într-atât încât să îmi pot exprima o idee și despre evoluția lor. Mă gândesc însă, ce a făcut această schimbare de regim? Pornesc dintr-un punct, de la dorința de a ne democratiza viața și ajung la cel al anului 2007, în care constat că democrația nu a dus și nu tinde decât spre uniformizare. Comparativ, observ că valorile și personalitatea orașului sunt subminate prin eradicare. Se dă cu o bombă de ultimă generație la ținte precise, în locuri în care personalitatea orașului îl desemna a fi distins și ca în poveste, în decurs de zile, fața vechiului loc, mutilată, primeste tot ce-i trebuie pentru a funcționa perfect, ca o bancă ce are aceeași utilitate, activități și formă în întreaga țărișoară. Și dă-i cu băncile și dă-i cu magazinele scumpe, de parcă românul ar fi cel mai mare bancher și bogătan din Europa. Uite cum vine uniformizarea instituțiilor, socializarea, dar nu-i mai zicem așa, îi zicem mai frumos: globalizare!
Ne doare nu numai pentru Croco ci și pentru Librăria Coșbuc, Hotelul Continental, Cafe Bar, Someșul, Cinematograful Muncitoresc, Cinematograful Timpuri Noi, Cofetaria Trandafirul, Statuia lui Lucian Blaga, Galeriile de Artă de pe Iuliu Maniu și multe altele de care nici nu-mi amintesc acum. Unde se duce sufletul orașului, fără toate acestea? Ce se va mai modifica, ce se va mai șterge de pe fața pământului, cu aceste bombe, programate să cadă pe simbolurile orașului Cluj-Napoca?
Cu adevărat, îngrijorător de trist!
Problema orașului Cluj-Napoca este paradoxal cea a unifomizării. Nu cunosc alte orașe într-atât încât să îmi pot exprima o idee și despre evoluția lor. Mă gândesc însă, ce a făcut această schimbare de regim? Pornesc dintr-un punct, de la dorința de a ne democratiza viața și ajung la cel al anului 2007, în care constat că democrația nu a dus și nu tinde decât spre uniformizare. Comparativ, observ că valorile și personalitatea orașului sunt subminate prin eradicare. Se dă cu o bombă de ultimă generație la ținte precise, în locuri în care personalitatea orașului îl desemna a fi distins și ca în poveste, în decurs de zile, fața vechiului loc, mutilată, primeste tot ce-i trebuie pentru a funcționa perfect, ca o bancă ce are aceeași utilitate, activități și formă în întreaga țărișoară. Și dă-i cu băncile și dă-i cu magazinele scumpe, de parcă românul ar fi cel mai mare bancher și bogătan din Europa. Uite cum vine uniformizarea instituțiilor, socializarea, dar nu-i mai zicem așa, îi zicem mai frumos: globalizare!
Ne doare nu numai pentru Croco ci și pentru Librăria Coșbuc, Hotelul Continental, Cafe Bar, Someșul, Cinematograful Muncitoresc, Cinematograful Timpuri Noi, Cofetaria Trandafirul, Statuia lui Lucian Blaga, Galeriile de Artă de pe Iuliu Maniu și multe altele de care nici nu-mi amintesc acum. Unde se duce sufletul orașului, fără toate acestea? Ce se va mai modifica, ce se va mai șterge de pe fața pământului, cu aceste bombe, programate să cadă pe simbolurile orașului Cluj-Napoca?
Cu adevărat, îngrijorător de trist!
Pe textul:
„Scrisoare deschisă pentru domnul Primar al orașului Cluj-Napoca, Emil Boc: Nu-l omorâți pe Croco!" de Adina Ungur
Recomandat0 suflu
ContextUneori aș vrea să fiu ceva minuscul, care să intre între gândurile bărbaților, să alunec printre retinele lor și să înțeleg cum mă privesc ei! Cum mă privește el! Mărturisirea de aici conține intrinsec în ea o sinceritate atât de spontană, încât poate fi considerată a fi un gând, dăruit pe o tavă de argint, femeii iubite.
Djamal, dacă acest sentiment, această emoție descrisă aici de tine cu o spontană sinceritate este IUBIRE, dacă îmi poți confirma acest lucru, dacă îmi poți garanta că bărbații AȘA iubesc și această emoție înseamnă 100% iubire, atunci ai de la mine nu o stea, ci toate stelele posibile din toate lumile și universurile existente vreodată, fiindcă ceea ce ai redat aici este autentic și emoționant. Este, cu adevărat, poezie! Vreau însă să știu dacă pentru un bărbat, ceea ce ai descris aici poate fi manifestarea emoției unei adevărate iubiri!
Cu respect!
Djamal, dacă acest sentiment, această emoție descrisă aici de tine cu o spontană sinceritate este IUBIRE, dacă îmi poți confirma acest lucru, dacă îmi poți garanta că bărbații AȘA iubesc și această emoție înseamnă 100% iubire, atunci ai de la mine nu o stea, ci toate stelele posibile din toate lumile și universurile existente vreodată, fiindcă ceea ce ai redat aici este autentic și emoționant. Este, cu adevărat, poezie! Vreau însă să știu dacă pentru un bărbat, ceea ce ai descris aici poate fi manifestarea emoției unei adevărate iubiri!
Cu respect!
Pe textul:
„Te iubesc femeie*" de Djamal Mahmoud
0 suflu
ContextMa bucur ca ati reactionat prompt, din pacate, nu stiu daca se mai poate face ceva pentru fosta cafenea Croco! Chiar si eu am aflat destul de tarziu, cand m-am intors de la Bucuresti deja avusese loc un protest, insa tot nu s-a putut opri desfiintarea cafenelei.
Pentru mine este cu atat mai regretabil, cu cat parintii mei s-au cunoscut la Croco. Poate ca daca nu ar fi fost Croco, nici eu nu as fi fost! As putea sa scriu romane cu intamplarile de o viata de la Croco! Dar povestile si amintirile noastre nu conteaza, dupa cum am observat, de aceea speram ca macar numarul semnatarilor care se impotrivesc desfiintarii cofetariei sa impresioneze pe cei ce au decis sa omoare acest spirit al orasului.
Iata ce spun scriitori precum Teodor Tanco:
„Am 82 de ani si frecventez biblioteca de peste 60 de ani. Zilnic, in drum spre BCU, ma opresc la Croco sa beau o cafea. Pentru mine e un loc de intalnire cu prietenii din bransa, o institutie, nu un loc oarecare. Intotdeauna intalnesc pe cineva cunoscut acolo. E un loc sobru, unde exista un foarte mare respect intre oameni. Si astazi, dupa mine, cea mai buna cafea se bea la Croco”, spune Teodor Tanco. Necajit ca locul isi va schimba destinatia, Teodor Tanco isi doreste ca protestele sa aiba succes. „Trebuie sa ne aparam amintirile. Daca si astea ni le iau, cu ce mai ramanem?”, se intreaba el. Profesorul si scriitorul Teodor Tanco le-a amintit pe fetele de la Croco in doua dintre romanele sale, „Fana” si „Studenta”.
Cafeneaua „cea mai de nord”
Directorul BCU, Doru Radosav isi aminteste cum la Croco se intalnea tot timpul cu cineva, chiar daca nu avea intalniri dinainte stabilite. „Erau toti acolo, de la scriitori cum ar fi Aurel Gurghianu, la artisti plastici, redactorii de la Tribuna si de la Steaua, studentii de la litere sau de la medicina, care obisnuiau sa isi incheie serenadele in fata cafenelei. Acolo era si Cornel Nistorescu care era la radioul studentesc, acolo facea pauze de lectura si Ion Cristoiu. In primul rand, Croco era un spatiu studentesc. Pe vremea noastra era definita «cea mai de nord cafenea studenteasca din Romania». Acest nord insemna mult, ratiune, limpiditate, curaj”, spune Doru Radosav.
Mai mult decat un local
Cei care insa stiu despre acest lucru sunt foarte suparati ca dispare inca un simbol al orasului si sunt dispusi sa protesteze pentru a salva cafeneaua de la pieire. „Daca se face un protest in acest sens, vorbesc cu studentii de la BCU (Biblioteca Centrala Universitara - n.r.), facem pauza de lectura si mergem acolo”, spune Doru Radosav, directorul BCU. Pentru el, de altfel, Croco este mai mult decat o simpla cafenea, este „contactul cu Clujul universitar informal”.
„Primele amintiri cu Croco sunt amintirile studentiei. Aici se intamplau discutiile interdisciplinare intre studentul de la istorie, medicina, filosofie sau geologie. Era un spatiu al intercomunicarii studentesti, un spatiu al unei mici libertati in care ne permiteam noi sa discutam despre toti si despre toate. Ieseam de la biblioteca si pauza de lectura era la Croco. Ba, de multe ori, plecam spre cursuri si ne opream la Croco. Era mai tentant Croco ca spatiu colocvial de discutii decat cursurile”, povesteste Radosav.
De altfel, pentru Radosav, Clujul universitar inseamna, mai ales, doua lucruri: universitatea si Croco. „Acolo veneai si discutai despre ce ai citit. Era un spatiu formativ, paradidactic, in care nu se cultiva boemia de proasta factura, cu alcool, ci se cultiva boemia intelectuala centrata exact pe discutii spirituale. Croco e o marca simbolica a Clujului”, spune directorul bibliotecii universitare.
Nu-mi ramane decat sa sper ca intr-o zi voi \"creste mare\", voi avea suficienti bani ca sa cumpar acea locatie, pe care sa o redau Clujului. Insa asta, nu stiu daca se va intampla vreodata. Rusine sa le fie celor care l-au omorat pe Croco! Nu aveati dreptul sa faceti asta!
Rusine, dusmani ai amintirilor acestui oras!
Rusine!
Pentru mine este cu atat mai regretabil, cu cat parintii mei s-au cunoscut la Croco. Poate ca daca nu ar fi fost Croco, nici eu nu as fi fost! As putea sa scriu romane cu intamplarile de o viata de la Croco! Dar povestile si amintirile noastre nu conteaza, dupa cum am observat, de aceea speram ca macar numarul semnatarilor care se impotrivesc desfiintarii cofetariei sa impresioneze pe cei ce au decis sa omoare acest spirit al orasului.
Iata ce spun scriitori precum Teodor Tanco:
„Am 82 de ani si frecventez biblioteca de peste 60 de ani. Zilnic, in drum spre BCU, ma opresc la Croco sa beau o cafea. Pentru mine e un loc de intalnire cu prietenii din bransa, o institutie, nu un loc oarecare. Intotdeauna intalnesc pe cineva cunoscut acolo. E un loc sobru, unde exista un foarte mare respect intre oameni. Si astazi, dupa mine, cea mai buna cafea se bea la Croco”, spune Teodor Tanco. Necajit ca locul isi va schimba destinatia, Teodor Tanco isi doreste ca protestele sa aiba succes. „Trebuie sa ne aparam amintirile. Daca si astea ni le iau, cu ce mai ramanem?”, se intreaba el. Profesorul si scriitorul Teodor Tanco le-a amintit pe fetele de la Croco in doua dintre romanele sale, „Fana” si „Studenta”.
Cafeneaua „cea mai de nord”
Directorul BCU, Doru Radosav isi aminteste cum la Croco se intalnea tot timpul cu cineva, chiar daca nu avea intalniri dinainte stabilite. „Erau toti acolo, de la scriitori cum ar fi Aurel Gurghianu, la artisti plastici, redactorii de la Tribuna si de la Steaua, studentii de la litere sau de la medicina, care obisnuiau sa isi incheie serenadele in fata cafenelei. Acolo era si Cornel Nistorescu care era la radioul studentesc, acolo facea pauze de lectura si Ion Cristoiu. In primul rand, Croco era un spatiu studentesc. Pe vremea noastra era definita «cea mai de nord cafenea studenteasca din Romania». Acest nord insemna mult, ratiune, limpiditate, curaj”, spune Doru Radosav.
Mai mult decat un local
Cei care insa stiu despre acest lucru sunt foarte suparati ca dispare inca un simbol al orasului si sunt dispusi sa protesteze pentru a salva cafeneaua de la pieire. „Daca se face un protest in acest sens, vorbesc cu studentii de la BCU (Biblioteca Centrala Universitara - n.r.), facem pauza de lectura si mergem acolo”, spune Doru Radosav, directorul BCU. Pentru el, de altfel, Croco este mai mult decat o simpla cafenea, este „contactul cu Clujul universitar informal”.
„Primele amintiri cu Croco sunt amintirile studentiei. Aici se intamplau discutiile interdisciplinare intre studentul de la istorie, medicina, filosofie sau geologie. Era un spatiu al intercomunicarii studentesti, un spatiu al unei mici libertati in care ne permiteam noi sa discutam despre toti si despre toate. Ieseam de la biblioteca si pauza de lectura era la Croco. Ba, de multe ori, plecam spre cursuri si ne opream la Croco. Era mai tentant Croco ca spatiu colocvial de discutii decat cursurile”, povesteste Radosav.
De altfel, pentru Radosav, Clujul universitar inseamna, mai ales, doua lucruri: universitatea si Croco. „Acolo veneai si discutai despre ce ai citit. Era un spatiu formativ, paradidactic, in care nu se cultiva boemia de proasta factura, cu alcool, ci se cultiva boemia intelectuala centrata exact pe discutii spirituale. Croco e o marca simbolica a Clujului”, spune directorul bibliotecii universitare.
Nu-mi ramane decat sa sper ca intr-o zi voi \"creste mare\", voi avea suficienti bani ca sa cumpar acea locatie, pe care sa o redau Clujului. Insa asta, nu stiu daca se va intampla vreodata. Rusine sa le fie celor care l-au omorat pe Croco! Nu aveati dreptul sa faceti asta!
Rusine, dusmani ai amintirilor acestui oras!
Rusine!
Pe textul:
„Scrisoare deschisă pentru domnul Primar al orașului Cluj-Napoca, Emil Boc: Nu-l omorâți pe Croco!" de Adina Ungur
Recomandat0 suflu
ContextOCTOMBRIE ALB LA BUCUREȘTI
GRI
Ce șansă aș fi putut avea eu să merg în perioada 4-12 octombrie, 2007 în București să-mi revăd după 4 ani una dintre cele mai bune prietene, Luminița Suse, de care mi-e dor și care avea să vină tocmai din Canada și să stea doar aceste câteva zile în România având un program destul precis? Nu știu! Poate, voi avea liber de la serviciu, poate, nu! am presupus, atunci când am aflat de venirea ei. Și dacă nu voi avea liber? m-am întrebat. Și dacă va trebui să joc ceva în acest timp sau mai ales, dacă voi fi prinsă în repetiții pentru premieră, chiar nu voi putea merge la București! Singurul lucru care îmi rămâne de făcut este să mă rog să potrivească Dumnezeu lucrurile așa cum trebuie! Așa că m-am rugat!
ALBÃ
<<În București, Teatrul Ion Creangă organizează în perioada 10-12 octombrie, 2007 un work-shop condus de actorii italieni Valeria Frabetti și Andrea Buzzeti, care se numește: \"Limbajul corporal în teatrul pentru copii 0-3 ani\", m-am gândit la tine, Adina, fiindcă tu ai mai lucrat cu copiii și cred că te-ai putea duce!>>, mi-a spus doamna director a instituției mele, în urmă cu ceva timp. Da, este o șansă! mi-am spus. Da, MERG!
NEAGRÃ
Se întâmplă premiera \"Vicontele\" și în apropierea datei acesteia de sfârșit de septembrie aflu că spectacolul din data de 6 octombrie se amână pentru data de 11 a aceleiași luni. Întreb pe toată lumea dacă se joacă și mi se spune că a rămas stabilit: se joacă! Gata, nu mai merg! am gângit. Și totuși, dacă aș merge de pe data de 9, aș sta și în 10 și în 11 m-aș întoarce, ar fi obositor, ar fi stresant, dar ar fi totuși ceva... Ca să aflu un potențial răspuns a trebuit să sun la „Ion Creangă” și întreb dacă se poate așa. Să stau doar în 10 și în 11 să mă întorc. „Nu se poate!”, aflu, așa că iarăși îmi spun: NU mai merg! Și iarăși mă rog.
GRI
După premieră am avut câteva zile libere. Nimeni nu mi-a putut spune în continuare dacă se va juca sau nu. Dar se face că aud o discuție cum că Gyuri are de jucat în 12 octombrie, nu știu pe unde și probabil nu se va mai juca spectacolul din 11. Fiindcă nu se poate fără el. Poate, MERG! îmi spun, poate, merg, da, poate MERG!
ALBÃ
Dacă voi merge, ar fi bine să organizez și o lansare de carte. Chiar mi-aș dori așa ceva! Îi scriu doamnei Valeria Manta Tăicuțu că doresc să lansez la București, dar nu e nimic cert cu programul. Îmi confirmă că va veni, dacă voi lansa, special pentru mine din Râmnicu Sărat! Absolut necondiționat și din inima ei mare. Nici nu-mi puteam dori mai mult, decât să am alături pe criticul care a scris cea mai potrivită cronică la volumul meu! Aproape că nu-mi vine să cred, aproape că plâng, în fața acestei generozități și calități sufletești pe care o are! O voi avea și pe Luminița să vorbească și doar mai am atâția prieteni, mi-am spus. Da, ce șansă! MERG!
NEAGRÃ
Plecăm la Alba Iulia cu teatrul și jucăm într-un festival. Ne întoarcem. Începem repetițiile la următorul spectacol, cu regim urgent de premieră. Aflu că am intrat în distribuție. Că va trebui să ne grăbim, fiindcă în scurt timp, spectacolul va trebui jucat în festivalul nostru.
- Dar eu trebuie să merg la București, spun unei colege.
- N-ai cum, se repetă în regim de premieră!
- Dar eu m-am înscris la workshop de multă vreme, dinainte...
- Nu te-ai înscris dinainte! De piesa asta se știa de un an de zile.
- Dar eu n-am știut!
- N-ai știut tu, dar se știa!
- Dar trebuie să merg!
- Încearcă, dar nu cred că te va lăsa!
- Doamne, nu mai MERG!
GRI
Să presupunem că voi merge, am gândit și am început să-mi organizez, de departe, lansarea. Cei cu care aș dori eu, în primul rând, vor trebui să-mi răspundă și să-mi confirme, pentru că în felul acesta multe s-ar rezolva de la sine. Doar să răspundă. Le scriu și nimeni nu-mi poate confirma nimic. Le scriu din nou și iarăși nu primesc răspunsuri. Obosesc și îmi vine să abandonez. Poate nici regizorul nu mă va lăsa la București, așa că, poate mă agit degeaba. Voi aștepta, totuși, un răspuns până luni. Dumnezeu să hotărască! Mă rog! Poate nici n-am să mai merg! Deși variante de apel pentru organizarea acestui eveniment, aveam, destule...
ALBÃ
Decid să încerc și în alte părți. Adică, să întreb și pe alții, nu doar pe cei cu care îmi doream cel mai mult să lansez. În minte îmi vin încă trei posibile variante. Două, mai rezonabile, a treia, mai dificilă, dar posibilă. Pun în mișcare pe încă cineva, pe ultima sută de metri, o persoană influentă, care, însă nu primește la timp un răspuns ferm. Mai întreb și pe o altă prietenă, pe care o știu voluntară, o ardeleancă de-a mea, tiză de nume, cu o energie și un pozitivism, demne de admirat. Ea se implică în viteză, pune tot sufletul să mă ajute și vine cu 5-6 variante posibile de spații pentru lansare. În cel mai scurt timp, obține un răspuns pozitiv, pentru Librăria \"Eminescu\"! Mai bine, nici nu doream! Mulțumesc lui Dumnezeu! Doar să primesc permisiunea de la teatru, ar mai lipsi. Și o primesc, pur și simplu! Așa că: MERG!
NEAGRÃ
În viteză îmi umplu mașina de spălat cu hainele negre, le pun si pe cele de pe mine, să le am pentru drumul la București și fug la serviciu. Îmi caut telefonul, dar nu e. Îl sun de pe fix și nu răspunde, e închis. Termin repetițiile, mă întorc acasă, scot hainele din mașină, le pun la uscat, cu tot cu telefonul mobil, închis și intrat și el la apă. Recuperez cartela, fără numere. N-o mai pot folosi, fiindcă nu am nici un alt mobil disponibil. Mă duc să-mi cumpăr bilete la tren, îmi cumpăr și un alt telefon, cel mai ieftin, îl încarc și îi pun cartela. Nici un număr vechi! Nici al Luminiței, nici al Adinei, nici al doamnei Valeria, nici al Marinei Samoișă, prietena mea bună din București, nici al celorlalți cunoscuți, al nimănui!
GRI
Dar trebuie să fac afișul. Încerc să îl fac. Programul de editare merge greu fiindcă am computerul extrem de încărcat de date. Aproape sunt gata și se blochează calculatorul. N-am apucat să salvez. Și iarăși deschid și iar merge greu, dar în cele din urmă reușesc. Pun pe stick varianta mare, apoi mă gândesc că ea ar trebui micsorată. O micșorez și merg cu ambele, la listat. Ajung la 20 fara 5, dar doamnele mă servesc fără să comenteze. Scot câteva exemplare, dar durează ceva timp. În sfârșit sunt gata. Mă întorc acasă, încerc să dau mailuri, linkuri, să postez pe site-uri, dar nu merge. Îmi amintesc că trebuia format \".jpg\", pe care nu îl pot obține decât dacă mai operez câteva transformări, iar bagajul meu nu e gata. Nu e nici început și trenul porneste din Cluj-Napoca într-o oră. Poate nu apuc să-l fac! Încep să mă agit. Nu-mi mai găsesc lucrurile, nu mai găsesc nimic. Poate nu mai apuc să merg. Poate nu mai merg!
ALBÃ.
Le iau, grămadă și le trântesc în bagaj. Iau și aparatura, tot grămadă, chiar dacă nu le găsesc pe toate dintre cele pe care le vreau și le pun în bagaj. Iau și afișele, iau biletele și portmoneul, telefonul cel nou îl pun în husa cea veche, trag maneta bagajului și fug la un taxi. Mai am 15 minute până pornește trenul. Ajung în 10. Mi se pare rezonabil, alte dăți am făcut-o lată de tot cu trenurile. Cel pentru București e pe linia 3. Mă uit rapid pe bilet, vagonul 2, văd. Sună un fluier.
- Hai că pornește! aud. Încă sunt pe partea cealaltă, cu troșcoleta cu rotile, după mine. Vagonul 7, observ. Mai am până la doi, dar intru în următorul, dacă vrea să pornească trenul să fiu îmbarcată. Un copil, același care m-a însoțit când mă întorceam de la Timișoara, cu bagajele recuperate, mă observă și mă întreabă dacă nu doresc să mă ajute. Îl observ o clipă, aproape că înlemnesc, dar nu las să se vadă, trec peste uimire și îi mulțumesc că m-a ajutat cu bagajul. Sunt la intrarea de la vagonul 6. Îl întreb dacă nu cumva cel din stânga mea este vagonul 5, ca să știu în ce parte să merg. Îmi confirmă și eu merg mai departe. Trec pe culoarul îngust și frec uși cu laterala bagajului cu rotile. Vagonul 4 are luminile stinse în compartimente. Unele sunt deschise și dinăuntru vine un miros de stătut și neplăcut. E momentul în care mă bucur pentru că am avut inspirația să-mi iau loc la cușetă, fiindcă acele vagoane nu cred să fie atâta de mizerabile. Ușa vagonului 3 se deschide foarte greu. E o femeie bărbătoasă la intrare și când mă vede cu bagajul, mă ajută să trec dintr-un vagon în altul. De pe culoar și dinspre ferestre vine un vânt puternic, care îmi mângâie fața și brațele. Trenul pornește. Mă gândesc la EL, la trenuri, la același bagaj, la același copil care mi-a ieșit înainte, la aceleași sentimente, la Dumnezeu și la treime, străbat vagonul 3 de parcă îl survolez și când să intru în vagonul 2, ușa nu se deschide. Trag de ea puternic și nu reușesc. Cu mare efort, ușa se mișcă la un moment dat de la sine, aproape brusc. De pe jos se ridică un tânăr zâmbitor, ușor amețit, care mă întreabă ceva. În miimi de secundă observ că nu e agresiv și îl întreb ce vrea să spună? Apoi înțeleg, era vorba de \"naș\", dacă se apropie, dacă vine? Mi-a zâmbit șmecherește, crezând că sunt fugară de-a lui.
- Nu vine! i-am spus! E mai încolo!
Și așa și era. Mai departe. Mă uit la vagon și e la fel de murdar. Nici vorbă de locuri de cușetă și întreb pe primii oameni pe care îi întâlnesc, o femeie și un bărbat, nu foarte tineri, sărutându-se, dacă cel în care ne aflam era vagonul 2.
- Da, este vagonul 2.
- Dar nu e cușetă?
- Nu! Aici e clasa a 2-a.
- Și eu am clasa a 2-a, dar cușetă! E acesta trenul care merge la București, întreb speriată, fiindcă nu mai înțelegeam nimic.
- Da! Dați vă rog un pic biletul! îmi spune bărbatul.
GRI
Poate nu m-am urcat în trenul care trebuie, în vagonul potrivit, poate nu m-am urcat în trenul care potrivit! mi-am spus, deja obosită de străbătut vagoane, când bărbatul îmi arată că am vagonul 11.
- Nu se poate!
- Ba da, uitați!
Pe loc am înțeles că eu văzusem un soi de II roman, în loc de 11, din cauza oboselii și a grabei. Asta înseamnă că va trebui să mă întorc. Nu-mi vine să cred! Mai am 9 vagoane de străbătut, 9 vagoane de parcă ar fi fost anii singurătăților mele, până la vagonul 11, ca o vârstă sau ca niște ani ce ne despart pe noi doi. Vagonul 3, din nou îmi amintește de EL, parcă e rupt din altă realitate, aerul trece peste fața și ochii mei, amintindu-mi că EL există și că la un moment dat s-au luminat toate îndoielile și s-au aprins toate furnalele care arteau în mine mocnit, atunci când atât de limpede am văzut în ochii LUI în ce fel poate să mă iubească! Vagonul 4 e plin de oameni pe coridor, dintre aceia care nu vor să se urnească nicăieri și nu-mi dau seama cum aș putea face un slalom printre ei, cu bagajele imense pe care le am. Dar trec, deși unii oftează, alții nu se urnesc și ceilalți câțiva stau căscați pe culoar. La vagonul 5 îi întâlnesc pe „nași”. Vreo 3 și pe băiatul ce vinde ziare. Îi întreb dacă vagonul 11 e în direcția spre care merg și dacă e cușetă.
- Hei, dar unde mergeți? La 11?
- Da! Am crezut că e 2 și am mers încolo.
- O, dar mai aveți mult! Decât să mergeți așa de mult, puneți-vă aici, undeva. Că sunt locuri libere. Clasa a II-a aveți?
- Da, a doua! Dar, la cușetă.
- Ooo, atunci totuși trebuie să ajungeți acolo, la 11. Păi, așteptați până la prima! Că nu puteți merge cu bagajul așa, prin tren...
- Nu! Mă duc mai departe!
- Eee, dar mai aveți de mers!
- Da! Ce să facem?!
Am plecat mai departe, prin tren. Vagonul 6 arăta ca un club, cu oameni ieșiți pe terasă, care fumau, beau sau ascultau muzică. Abia așteptasem să ies din el. Vagonul 7 era liber și am alunecat prin el, fără probleme. 8 m-a obosit, iar la 9 eram deja udă de efort și dorința de a ajunge mai repede la locul meu. Cel mai greu era de deschis ușile dintre vagoane și de pătruns cu bagajul cel greu, printre ele. Când am ajuns la vagonul 11, m-am uitat vreo 10 minute pe tablițele cu locuri și până la urmă am reușit să găsesc patul meu, să stau măcar întinsă, orele de călătorie din noaptea cea ciudată. Chiar am pornit! Chiar merg la București! În tren m-am rugat să am o călătorie bună. Noaptea se lăsa caldă în vagon, mie îmi treceau amintiri prin fața ochilor semiînchiși, dintr-un container ieșeau limbi portocalii de foc, luminându-l.
ALBÃ
Dimineața de zori, la București m-a așteptat Adina S. M-a preluat din gară, m-a dus la ea acasă unde mi-am lăsat bagajele, apoi mi-am văzut de workshop și problemele legate de teatru. Cât de interesant mi s-a părut! M-am cazat la hotel \"Capitol\", lângă Universitate, am trecut pe lângă Librăria \"Mihai Eminescu\" și văzându-mă singură în camera în care urma să stau trei zile, am regretat din nou că nu mi-e alături omul pe care îl iubesc! Apoi mi-am promis să nu mă mai gândesc la EL.
După-amiază, împreună cu Gabriel Pușca, prietenul Adinei S., care mi-a dat o lecție deschisă de optimism, despre felul în care te poți motiva singur cu energie și pozitivism, am împânzit centrul de afișe. Pasaj, fântână, pereți, indicatoare, panouri, gherete, vitrine, etc., o adevărată pleiadă de informație, oameni care trec și privesc, oameni care zâmbesc, oameni care întreabă, oameni curioși și tăcuți, oameni care citesc, timizi, oameni care acceptă un plus de informație, oameni care citesc mai mult sau mai puțin, oameni care doar trec și noi. Seara îmi recuperez bagajul, mă cazez la hotel și a doua zi, joi dimineața pornesc din nou spre workshop. De data aceasta exercițiile sunt interactive și presupun și improvizații, ceea ce puțin mă inhibă, fiindcă mie întotdeauna, ca să îmi fie bine, am nevoie de un timp al meu, în care să-mi gândesc momentul. Fiecare dintre participanți se ridică și improvizează cu două scaune. Pe la mijlocul interpretărilor îmi vine ideea cea mai inspirată. Pur și simplu voi fi eu. Trebuie să am curajul, doar, să înaintez spre cele două scaune. La un moment oportun, mă ridic, mă joc pe mine. Îmi pun un scaun sub braț, îl fixez pe celălalt sub celălalt braț și încerc să le ridic în aer. Totul pare să fie ALB, când îmi întind brațele latelal, dar dintr-o dată NEGRUL îmi întoarce scaunele cu partea cea grea în jos. Atunci le las așa pe cele două scaune întinse lateral să-mi întoarcă în gravitație palmele cu tot cu ele în jos și pornesc pe vârfuri, dând din aripile mele, orientate cu palmele în jos. GRI. Timpul rămâne pe loc, exact ca atunci când ne-am iubit, eu zbor ALB câteva secunde, cu cele două scaune care se făcuseră niște aripi uriașe de adină, le acoperisem de culoarea mea, le învăluisem în carnea mea, în sângele meu iar grupul participanților aplauda frenetic. Zbor câțiva metri apoi cobor, mă întorc la mine, redevin eu și las scaunele unul peste altul, pregătite pentru un moment următor. Într-adevăr, am zburat ALB! Era o câmpie, un deal, așa ca în visele mele. Aș fi putut survola munți și întinderi, dar nu am dorit decât să-mi demonstrez că încă mă mai pot ridica din pământ. Și am putut! A fost atât de simplu! Trebuia doar să fiu eu ca să pot zbura. Și, am fost!
ALB
Seara m-am întâlnit cu Luminița, de care mi-a fost atât de dor, care mi-a bucurat zilele și atunci i-am dat cartea să o aibă pentru a doua zi, la prezentare. Apartamentul ei devenise cu totul o lumină, mult mai deschis și mai strălucitor, ca acum 4 ani, când poposisem la ea. De parcă seara în care ne aflam în sfârșit la poveștile noastre, după atâta timp, devenise albă, un punct de lumină al Luminiței. Vineri am încheiat cu succes workshopul. Am învățat să cădem în 8 secunde și să ne ridicăm, în două, fără să rănim pământul, să avem încredere unii în alții, să ne aruncăm în gol sau să ne lăsăm purtați, cu ochii închiși, să formăm un singur trunchi de copac, unindu-ne cu totii trupurile, pe rând sau să formăm o mare cu valuri imense, să preluăm starea și dispoziția celorlalți, să cântăm pe diferite stări emoționale sau tonalități. Abia am apucat să-mi cumpăr un bilet de întoarcere și să-mi recuperez bagajele de la hotel și ora lansării de carte s-a apropiat. Poeta și criticul literar Valeria Manta Tăicuțu mă aștepta deja în fața librăriei, împreună cu poeta Victoria Milescu. Adina S. și Gabriel sau Lupișor se ocupau de protocol și de aranjatul celor de trebuință, a apărut și domnul director al Revistei „Luceafărul”, prozatorul Marius Tupan, invitat tot de doamna Valeria. Apoi, domnul Florin Iordache, care mi-a și dăruit volumul dânsului. A sosit apoi și Luminița Suse, luminoasă ca întotdeauna, domnul Ioan Rațiu, reprezentant al cenaclului Orfeon, care de asemenea, mi-a oferit trei dintre cărțile dumnealui și pentru că ora 16 se apropiase deja, am fost invitată să intru în sală, unde Florian Silișteanu, prietenul de site-uri literare, care acum arată mai bine ca oricând m-a întâmpinat, cu o floricică și mi-a arătat că-și procurase deja volumul, pentru care de altfel și dorea primul autograf. Apoi am recunoscut-o pe Dana Banu, care și ea mă așteptase cu zâmbetul pe buze. Am reîntâlnit-o, bucurându-mă că a răspuns invitației de a participa la lansare, doamna Maia Cristea-Vieru, poetă stabilită în Canada, care a venit în România pentru Zilele Poesis, Satu Mare, locul unde ne-am cunoscut. Lumea, încă se aduna și lansarea de carte a început, moderată fiind de Ioan Gabriel Pușca, fondator al Cenaclului de Seară, care de altfel și organizase împreună cu Librăria „Mihai Eminescu” acest eveniment, discursul continuând cu interesante observații asupra volumului. Apoi a luat cuvântul doamna Valeria Manta Tăicuțu, care atunci când a lecturat din cronica pe care a făcut-o volumului, abia am reușit să mă abțin din plâns. Între timp i-am observat venind în sală pe Marina Samoilă, care mi-a făcut o bucurie dublă și imensă, prin prezența ei și aducându-l și pe Matei Ghigiu, poetul ale cărui versuri mi-au mers la inimă din prima clipă în care le-am citit, pe internet. În mulțime observ pe cineva care seamănă puțin cu Zareh, dar se ascunde după cineva din fața lui și până la urmă renunț la a crde că e el, deși parcă aduce cu Zareh Arachelian. Îmi amintesc de Zareh și mă gândesc că e și el ca și mine un soi de prozator care nici măcar nu-și poate spune așa, fiindcă nu are proza publicată, iar lumea, habar nu are ce potențial zace în unele manuscrise, care nu mai ajung a fi publicate, din lipsă de bani. Câteva clipe îl privesc pe Matei. El apare întotdeauna în momentele în care se întâmplă cele mai puternice emoțiiemoții în viața mea. le pozitive ale unor evenimente importante în viața mea, dar peste care trec cu bine, deși ele aproape că mă gâtuie, în intensitatea lor: 2003, lansarea volumului „Geometrii Singulare” al Luminiței Suse, 2004, la telefon, când mă zbăteam între cele două ipostaze ale existenței, la Reanimare, în 2007, aprilie, Timișoara, când am avut parte de cele mai mari emoții pozitive trăite vreodată și 2007 septembrie, București, la lansarea volumului „Calvaria”. Poeta Luminița Suse, care mi-a scris un cuvânt pe coperta volumului și prietena mea bună, pe care abia așteptam să o reîntâlnesc a luat și ea cuvântul. În sală au sosit între timp și câțiva membri ai Cenaclului de Seară: Liliana Hanganu, Anne-Marie Bejliu, Alex Huppert, Marius Conu, Ioana Mareș, Ilie Vasilica, domnul Meiloiu, verișoara Luminiței Suse, prietena lui Florian Silișteanu și nu în ultimul rând Petre Fluerașu, tânărul energic și activ, pe care am avut plăcerea să-l cunosc în sfârșit și în realitate. Iar cel ce semăna cu Zareh era chiar Zareh, care mi-a oferit de-a dreptul volumul lui cu povestirile Orbitalilor, pe care le citisem pe net. M-am bucurat că în sfârșit au apărut și pe hârtie. M-am gândit în acele clipe că totul e posibil. Că poate vor apărea și ale mele, vreodată! A vorbit despre volumul meu și Adina Stoicescu, iar eu am recitat la final una dintre poezii. Tuturor le-am mulțumit în gând și i-am numit prieteni. Așa îmi și erau, am simțit-o în gesturi, în priviri, în atitudine. După lansare am povestit câte ceva cu toții, apoi când am plecat spre o altă locație, Liviu Nanu m-a sunat să mă felicite pentru lansare. Frumos gest, prietenesc! Apoi s-a făcut noapte, am mai stat puțin de vorbă cu Dana Banu, Florian Silișteanu și prietena lui, apoi Adina și Lupișorul ei m-au condus la gară, de unde am pornit spre casă, călătorind, cum am sosit: noaptea. Sigur că am învățat multe, mai întâi că SE POATE! Că dacă dorești ceva cu adevărat, acest lucru se înfăptuiește, cu eforturi, cu participare și cu elan, se întâmplă să obții rezultate nesperate. Iar eu sunt fericită că am avut alături de mine atât de mulți prieteni. Că lucrurile s-au potrivit și iată, doamna Valeria Manta Tăicuțu a venit special petnru acest eveniment, din Râmnicu Sărat și mi-a adus în dar doi poeți: Victoria Milescu și Marius Tupan, că am reușit să mă revăd cu Luminița, Marina, Matei, Zareh, Florian, că i-am cunoscut pe Dana Banu și Petre Fluerașu, dar nu în ultimul rând, simt și doresc să le mulțumesc în parte, fiecărui participant la lansarea de carte a volumului „Calvaria”. Adina Stoicescu și Gabriel Pușca, vă rămân îndatorată, pentru felul în care v-ați implicat, necondiționat, în organizarea acestui eveniment, într-un timp atât de scurt! Respectul și prietenia mea!
ALBÃ a fost noaptea spre Cluj, de gânduri, dar am dormit, după o descărcare a lor, până dimineața, neîntoarsă. Peste câteva ore a început repetiția la teatru. Într-adevăr cofetăria Croco, locul în care părinții mei s-au cunoscut, locul în care mergeam zilnic și-mi dădeam toate întâlnirile nu va mai exista! Aflu și dinr-un mail și nu-mi vine să cred.
De atunci plâng.
De atunci, iarăși mi-e gri, ba chiar mi-e negru! Dar n-am să stau cu mâinile în sân, ci mă voi lupta să nu îl omoare pe CROCO al Clujului! Și să meargă acest gri spre alb! Doamne ajută!
GRI
Ce șansă aș fi putut avea eu să merg în perioada 4-12 octombrie, 2007 în București să-mi revăd după 4 ani una dintre cele mai bune prietene, Luminița Suse, de care mi-e dor și care avea să vină tocmai din Canada și să stea doar aceste câteva zile în România având un program destul precis? Nu știu! Poate, voi avea liber de la serviciu, poate, nu! am presupus, atunci când am aflat de venirea ei. Și dacă nu voi avea liber? m-am întrebat. Și dacă va trebui să joc ceva în acest timp sau mai ales, dacă voi fi prinsă în repetiții pentru premieră, chiar nu voi putea merge la București! Singurul lucru care îmi rămâne de făcut este să mă rog să potrivească Dumnezeu lucrurile așa cum trebuie! Așa că m-am rugat!
ALBÃ
<<În București, Teatrul Ion Creangă organizează în perioada 10-12 octombrie, 2007 un work-shop condus de actorii italieni Valeria Frabetti și Andrea Buzzeti, care se numește: \"Limbajul corporal în teatrul pentru copii 0-3 ani\", m-am gândit la tine, Adina, fiindcă tu ai mai lucrat cu copiii și cred că te-ai putea duce!>>, mi-a spus doamna director a instituției mele, în urmă cu ceva timp. Da, este o șansă! mi-am spus. Da, MERG!
NEAGRÃ
Se întâmplă premiera \"Vicontele\" și în apropierea datei acesteia de sfârșit de septembrie aflu că spectacolul din data de 6 octombrie se amână pentru data de 11 a aceleiași luni. Întreb pe toată lumea dacă se joacă și mi se spune că a rămas stabilit: se joacă! Gata, nu mai merg! am gângit. Și totuși, dacă aș merge de pe data de 9, aș sta și în 10 și în 11 m-aș întoarce, ar fi obositor, ar fi stresant, dar ar fi totuși ceva... Ca să aflu un potențial răspuns a trebuit să sun la „Ion Creangă” și întreb dacă se poate așa. Să stau doar în 10 și în 11 să mă întorc. „Nu se poate!”, aflu, așa că iarăși îmi spun: NU mai merg! Și iarăși mă rog.
GRI
După premieră am avut câteva zile libere. Nimeni nu mi-a putut spune în continuare dacă se va juca sau nu. Dar se face că aud o discuție cum că Gyuri are de jucat în 12 octombrie, nu știu pe unde și probabil nu se va mai juca spectacolul din 11. Fiindcă nu se poate fără el. Poate, MERG! îmi spun, poate, merg, da, poate MERG!
ALBÃ
Dacă voi merge, ar fi bine să organizez și o lansare de carte. Chiar mi-aș dori așa ceva! Îi scriu doamnei Valeria Manta Tăicuțu că doresc să lansez la București, dar nu e nimic cert cu programul. Îmi confirmă că va veni, dacă voi lansa, special pentru mine din Râmnicu Sărat! Absolut necondiționat și din inima ei mare. Nici nu-mi puteam dori mai mult, decât să am alături pe criticul care a scris cea mai potrivită cronică la volumul meu! Aproape că nu-mi vine să cred, aproape că plâng, în fața acestei generozități și calități sufletești pe care o are! O voi avea și pe Luminița să vorbească și doar mai am atâția prieteni, mi-am spus. Da, ce șansă! MERG!
NEAGRÃ
Plecăm la Alba Iulia cu teatrul și jucăm într-un festival. Ne întoarcem. Începem repetițiile la următorul spectacol, cu regim urgent de premieră. Aflu că am intrat în distribuție. Că va trebui să ne grăbim, fiindcă în scurt timp, spectacolul va trebui jucat în festivalul nostru.
- Dar eu trebuie să merg la București, spun unei colege.
- N-ai cum, se repetă în regim de premieră!
- Dar eu m-am înscris la workshop de multă vreme, dinainte...
- Nu te-ai înscris dinainte! De piesa asta se știa de un an de zile.
- Dar eu n-am știut!
- N-ai știut tu, dar se știa!
- Dar trebuie să merg!
- Încearcă, dar nu cred că te va lăsa!
- Doamne, nu mai MERG!
GRI
Să presupunem că voi merge, am gândit și am început să-mi organizez, de departe, lansarea. Cei cu care aș dori eu, în primul rând, vor trebui să-mi răspundă și să-mi confirme, pentru că în felul acesta multe s-ar rezolva de la sine. Doar să răspundă. Le scriu și nimeni nu-mi poate confirma nimic. Le scriu din nou și iarăși nu primesc răspunsuri. Obosesc și îmi vine să abandonez. Poate nici regizorul nu mă va lăsa la București, așa că, poate mă agit degeaba. Voi aștepta, totuși, un răspuns până luni. Dumnezeu să hotărască! Mă rog! Poate nici n-am să mai merg! Deși variante de apel pentru organizarea acestui eveniment, aveam, destule...
ALBÃ
Decid să încerc și în alte părți. Adică, să întreb și pe alții, nu doar pe cei cu care îmi doream cel mai mult să lansez. În minte îmi vin încă trei posibile variante. Două, mai rezonabile, a treia, mai dificilă, dar posibilă. Pun în mișcare pe încă cineva, pe ultima sută de metri, o persoană influentă, care, însă nu primește la timp un răspuns ferm. Mai întreb și pe o altă prietenă, pe care o știu voluntară, o ardeleancă de-a mea, tiză de nume, cu o energie și un pozitivism, demne de admirat. Ea se implică în viteză, pune tot sufletul să mă ajute și vine cu 5-6 variante posibile de spații pentru lansare. În cel mai scurt timp, obține un răspuns pozitiv, pentru Librăria \"Eminescu\"! Mai bine, nici nu doream! Mulțumesc lui Dumnezeu! Doar să primesc permisiunea de la teatru, ar mai lipsi. Și o primesc, pur și simplu! Așa că: MERG!
NEAGRÃ
În viteză îmi umplu mașina de spălat cu hainele negre, le pun si pe cele de pe mine, să le am pentru drumul la București și fug la serviciu. Îmi caut telefonul, dar nu e. Îl sun de pe fix și nu răspunde, e închis. Termin repetițiile, mă întorc acasă, scot hainele din mașină, le pun la uscat, cu tot cu telefonul mobil, închis și intrat și el la apă. Recuperez cartela, fără numere. N-o mai pot folosi, fiindcă nu am nici un alt mobil disponibil. Mă duc să-mi cumpăr bilete la tren, îmi cumpăr și un alt telefon, cel mai ieftin, îl încarc și îi pun cartela. Nici un număr vechi! Nici al Luminiței, nici al Adinei, nici al doamnei Valeria, nici al Marinei Samoișă, prietena mea bună din București, nici al celorlalți cunoscuți, al nimănui!
GRI
Dar trebuie să fac afișul. Încerc să îl fac. Programul de editare merge greu fiindcă am computerul extrem de încărcat de date. Aproape sunt gata și se blochează calculatorul. N-am apucat să salvez. Și iarăși deschid și iar merge greu, dar în cele din urmă reușesc. Pun pe stick varianta mare, apoi mă gândesc că ea ar trebui micsorată. O micșorez și merg cu ambele, la listat. Ajung la 20 fara 5, dar doamnele mă servesc fără să comenteze. Scot câteva exemplare, dar durează ceva timp. În sfârșit sunt gata. Mă întorc acasă, încerc să dau mailuri, linkuri, să postez pe site-uri, dar nu merge. Îmi amintesc că trebuia format \".jpg\", pe care nu îl pot obține decât dacă mai operez câteva transformări, iar bagajul meu nu e gata. Nu e nici început și trenul porneste din Cluj-Napoca într-o oră. Poate nu apuc să-l fac! Încep să mă agit. Nu-mi mai găsesc lucrurile, nu mai găsesc nimic. Poate nu mai apuc să merg. Poate nu mai merg!
ALBÃ.
Le iau, grămadă și le trântesc în bagaj. Iau și aparatura, tot grămadă, chiar dacă nu le găsesc pe toate dintre cele pe care le vreau și le pun în bagaj. Iau și afișele, iau biletele și portmoneul, telefonul cel nou îl pun în husa cea veche, trag maneta bagajului și fug la un taxi. Mai am 15 minute până pornește trenul. Ajung în 10. Mi se pare rezonabil, alte dăți am făcut-o lată de tot cu trenurile. Cel pentru București e pe linia 3. Mă uit rapid pe bilet, vagonul 2, văd. Sună un fluier.
- Hai că pornește! aud. Încă sunt pe partea cealaltă, cu troșcoleta cu rotile, după mine. Vagonul 7, observ. Mai am până la doi, dar intru în următorul, dacă vrea să pornească trenul să fiu îmbarcată. Un copil, același care m-a însoțit când mă întorceam de la Timișoara, cu bagajele recuperate, mă observă și mă întreabă dacă nu doresc să mă ajute. Îl observ o clipă, aproape că înlemnesc, dar nu las să se vadă, trec peste uimire și îi mulțumesc că m-a ajutat cu bagajul. Sunt la intrarea de la vagonul 6. Îl întreb dacă nu cumva cel din stânga mea este vagonul 5, ca să știu în ce parte să merg. Îmi confirmă și eu merg mai departe. Trec pe culoarul îngust și frec uși cu laterala bagajului cu rotile. Vagonul 4 are luminile stinse în compartimente. Unele sunt deschise și dinăuntru vine un miros de stătut și neplăcut. E momentul în care mă bucur pentru că am avut inspirația să-mi iau loc la cușetă, fiindcă acele vagoane nu cred să fie atâta de mizerabile. Ușa vagonului 3 se deschide foarte greu. E o femeie bărbătoasă la intrare și când mă vede cu bagajul, mă ajută să trec dintr-un vagon în altul. De pe culoar și dinspre ferestre vine un vânt puternic, care îmi mângâie fața și brațele. Trenul pornește. Mă gândesc la EL, la trenuri, la același bagaj, la același copil care mi-a ieșit înainte, la aceleași sentimente, la Dumnezeu și la treime, străbat vagonul 3 de parcă îl survolez și când să intru în vagonul 2, ușa nu se deschide. Trag de ea puternic și nu reușesc. Cu mare efort, ușa se mișcă la un moment dat de la sine, aproape brusc. De pe jos se ridică un tânăr zâmbitor, ușor amețit, care mă întreabă ceva. În miimi de secundă observ că nu e agresiv și îl întreb ce vrea să spună? Apoi înțeleg, era vorba de \"naș\", dacă se apropie, dacă vine? Mi-a zâmbit șmecherește, crezând că sunt fugară de-a lui.
- Nu vine! i-am spus! E mai încolo!
Și așa și era. Mai departe. Mă uit la vagon și e la fel de murdar. Nici vorbă de locuri de cușetă și întreb pe primii oameni pe care îi întâlnesc, o femeie și un bărbat, nu foarte tineri, sărutându-se, dacă cel în care ne aflam era vagonul 2.
- Da, este vagonul 2.
- Dar nu e cușetă?
- Nu! Aici e clasa a 2-a.
- Și eu am clasa a 2-a, dar cușetă! E acesta trenul care merge la București, întreb speriată, fiindcă nu mai înțelegeam nimic.
- Da! Dați vă rog un pic biletul! îmi spune bărbatul.
GRI
Poate nu m-am urcat în trenul care trebuie, în vagonul potrivit, poate nu m-am urcat în trenul care potrivit! mi-am spus, deja obosită de străbătut vagoane, când bărbatul îmi arată că am vagonul 11.
- Nu se poate!
- Ba da, uitați!
Pe loc am înțeles că eu văzusem un soi de II roman, în loc de 11, din cauza oboselii și a grabei. Asta înseamnă că va trebui să mă întorc. Nu-mi vine să cred! Mai am 9 vagoane de străbătut, 9 vagoane de parcă ar fi fost anii singurătăților mele, până la vagonul 11, ca o vârstă sau ca niște ani ce ne despart pe noi doi. Vagonul 3, din nou îmi amintește de EL, parcă e rupt din altă realitate, aerul trece peste fața și ochii mei, amintindu-mi că EL există și că la un moment dat s-au luminat toate îndoielile și s-au aprins toate furnalele care arteau în mine mocnit, atunci când atât de limpede am văzut în ochii LUI în ce fel poate să mă iubească! Vagonul 4 e plin de oameni pe coridor, dintre aceia care nu vor să se urnească nicăieri și nu-mi dau seama cum aș putea face un slalom printre ei, cu bagajele imense pe care le am. Dar trec, deși unii oftează, alții nu se urnesc și ceilalți câțiva stau căscați pe culoar. La vagonul 5 îi întâlnesc pe „nași”. Vreo 3 și pe băiatul ce vinde ziare. Îi întreb dacă vagonul 11 e în direcția spre care merg și dacă e cușetă.
- Hei, dar unde mergeți? La 11?
- Da! Am crezut că e 2 și am mers încolo.
- O, dar mai aveți mult! Decât să mergeți așa de mult, puneți-vă aici, undeva. Că sunt locuri libere. Clasa a II-a aveți?
- Da, a doua! Dar, la cușetă.
- Ooo, atunci totuși trebuie să ajungeți acolo, la 11. Păi, așteptați până la prima! Că nu puteți merge cu bagajul așa, prin tren...
- Nu! Mă duc mai departe!
- Eee, dar mai aveți de mers!
- Da! Ce să facem?!
Am plecat mai departe, prin tren. Vagonul 6 arăta ca un club, cu oameni ieșiți pe terasă, care fumau, beau sau ascultau muzică. Abia așteptasem să ies din el. Vagonul 7 era liber și am alunecat prin el, fără probleme. 8 m-a obosit, iar la 9 eram deja udă de efort și dorința de a ajunge mai repede la locul meu. Cel mai greu era de deschis ușile dintre vagoane și de pătruns cu bagajul cel greu, printre ele. Când am ajuns la vagonul 11, m-am uitat vreo 10 minute pe tablițele cu locuri și până la urmă am reușit să găsesc patul meu, să stau măcar întinsă, orele de călătorie din noaptea cea ciudată. Chiar am pornit! Chiar merg la București! În tren m-am rugat să am o călătorie bună. Noaptea se lăsa caldă în vagon, mie îmi treceau amintiri prin fața ochilor semiînchiși, dintr-un container ieșeau limbi portocalii de foc, luminându-l.
ALBÃ
Dimineața de zori, la București m-a așteptat Adina S. M-a preluat din gară, m-a dus la ea acasă unde mi-am lăsat bagajele, apoi mi-am văzut de workshop și problemele legate de teatru. Cât de interesant mi s-a părut! M-am cazat la hotel \"Capitol\", lângă Universitate, am trecut pe lângă Librăria \"Mihai Eminescu\" și văzându-mă singură în camera în care urma să stau trei zile, am regretat din nou că nu mi-e alături omul pe care îl iubesc! Apoi mi-am promis să nu mă mai gândesc la EL.
După-amiază, împreună cu Gabriel Pușca, prietenul Adinei S., care mi-a dat o lecție deschisă de optimism, despre felul în care te poți motiva singur cu energie și pozitivism, am împânzit centrul de afișe. Pasaj, fântână, pereți, indicatoare, panouri, gherete, vitrine, etc., o adevărată pleiadă de informație, oameni care trec și privesc, oameni care zâmbesc, oameni care întreabă, oameni curioși și tăcuți, oameni care citesc, timizi, oameni care acceptă un plus de informație, oameni care citesc mai mult sau mai puțin, oameni care doar trec și noi. Seara îmi recuperez bagajul, mă cazez la hotel și a doua zi, joi dimineața pornesc din nou spre workshop. De data aceasta exercițiile sunt interactive și presupun și improvizații, ceea ce puțin mă inhibă, fiindcă mie întotdeauna, ca să îmi fie bine, am nevoie de un timp al meu, în care să-mi gândesc momentul. Fiecare dintre participanți se ridică și improvizează cu două scaune. Pe la mijlocul interpretărilor îmi vine ideea cea mai inspirată. Pur și simplu voi fi eu. Trebuie să am curajul, doar, să înaintez spre cele două scaune. La un moment oportun, mă ridic, mă joc pe mine. Îmi pun un scaun sub braț, îl fixez pe celălalt sub celălalt braț și încerc să le ridic în aer. Totul pare să fie ALB, când îmi întind brațele latelal, dar dintr-o dată NEGRUL îmi întoarce scaunele cu partea cea grea în jos. Atunci le las așa pe cele două scaune întinse lateral să-mi întoarcă în gravitație palmele cu tot cu ele în jos și pornesc pe vârfuri, dând din aripile mele, orientate cu palmele în jos. GRI. Timpul rămâne pe loc, exact ca atunci când ne-am iubit, eu zbor ALB câteva secunde, cu cele două scaune care se făcuseră niște aripi uriașe de adină, le acoperisem de culoarea mea, le învăluisem în carnea mea, în sângele meu iar grupul participanților aplauda frenetic. Zbor câțiva metri apoi cobor, mă întorc la mine, redevin eu și las scaunele unul peste altul, pregătite pentru un moment următor. Într-adevăr, am zburat ALB! Era o câmpie, un deal, așa ca în visele mele. Aș fi putut survola munți și întinderi, dar nu am dorit decât să-mi demonstrez că încă mă mai pot ridica din pământ. Și am putut! A fost atât de simplu! Trebuia doar să fiu eu ca să pot zbura. Și, am fost!
ALB
Seara m-am întâlnit cu Luminița, de care mi-a fost atât de dor, care mi-a bucurat zilele și atunci i-am dat cartea să o aibă pentru a doua zi, la prezentare. Apartamentul ei devenise cu totul o lumină, mult mai deschis și mai strălucitor, ca acum 4 ani, când poposisem la ea. De parcă seara în care ne aflam în sfârșit la poveștile noastre, după atâta timp, devenise albă, un punct de lumină al Luminiței. Vineri am încheiat cu succes workshopul. Am învățat să cădem în 8 secunde și să ne ridicăm, în două, fără să rănim pământul, să avem încredere unii în alții, să ne aruncăm în gol sau să ne lăsăm purtați, cu ochii închiși, să formăm un singur trunchi de copac, unindu-ne cu totii trupurile, pe rând sau să formăm o mare cu valuri imense, să preluăm starea și dispoziția celorlalți, să cântăm pe diferite stări emoționale sau tonalități. Abia am apucat să-mi cumpăr un bilet de întoarcere și să-mi recuperez bagajele de la hotel și ora lansării de carte s-a apropiat. Poeta și criticul literar Valeria Manta Tăicuțu mă aștepta deja în fața librăriei, împreună cu poeta Victoria Milescu. Adina S. și Gabriel sau Lupișor se ocupau de protocol și de aranjatul celor de trebuință, a apărut și domnul director al Revistei „Luceafărul”, prozatorul Marius Tupan, invitat tot de doamna Valeria. Apoi, domnul Florin Iordache, care mi-a și dăruit volumul dânsului. A sosit apoi și Luminița Suse, luminoasă ca întotdeauna, domnul Ioan Rațiu, reprezentant al cenaclului Orfeon, care de asemenea, mi-a oferit trei dintre cărțile dumnealui și pentru că ora 16 se apropiase deja, am fost invitată să intru în sală, unde Florian Silișteanu, prietenul de site-uri literare, care acum arată mai bine ca oricând m-a întâmpinat, cu o floricică și mi-a arătat că-și procurase deja volumul, pentru care de altfel și dorea primul autograf. Apoi am recunoscut-o pe Dana Banu, care și ea mă așteptase cu zâmbetul pe buze. Am reîntâlnit-o, bucurându-mă că a răspuns invitației de a participa la lansare, doamna Maia Cristea-Vieru, poetă stabilită în Canada, care a venit în România pentru Zilele Poesis, Satu Mare, locul unde ne-am cunoscut. Lumea, încă se aduna și lansarea de carte a început, moderată fiind de Ioan Gabriel Pușca, fondator al Cenaclului de Seară, care de altfel și organizase împreună cu Librăria „Mihai Eminescu” acest eveniment, discursul continuând cu interesante observații asupra volumului. Apoi a luat cuvântul doamna Valeria Manta Tăicuțu, care atunci când a lecturat din cronica pe care a făcut-o volumului, abia am reușit să mă abțin din plâns. Între timp i-am observat venind în sală pe Marina Samoilă, care mi-a făcut o bucurie dublă și imensă, prin prezența ei și aducându-l și pe Matei Ghigiu, poetul ale cărui versuri mi-au mers la inimă din prima clipă în care le-am citit, pe internet. În mulțime observ pe cineva care seamănă puțin cu Zareh, dar se ascunde după cineva din fața lui și până la urmă renunț la a crde că e el, deși parcă aduce cu Zareh Arachelian. Îmi amintesc de Zareh și mă gândesc că e și el ca și mine un soi de prozator care nici măcar nu-și poate spune așa, fiindcă nu are proza publicată, iar lumea, habar nu are ce potențial zace în unele manuscrise, care nu mai ajung a fi publicate, din lipsă de bani. Câteva clipe îl privesc pe Matei. El apare întotdeauna în momentele în care se întâmplă cele mai puternice emoțiiemoții în viața mea. le pozitive ale unor evenimente importante în viața mea, dar peste care trec cu bine, deși ele aproape că mă gâtuie, în intensitatea lor: 2003, lansarea volumului „Geometrii Singulare” al Luminiței Suse, 2004, la telefon, când mă zbăteam între cele două ipostaze ale existenței, la Reanimare, în 2007, aprilie, Timișoara, când am avut parte de cele mai mari emoții pozitive trăite vreodată și 2007 septembrie, București, la lansarea volumului „Calvaria”. Poeta Luminița Suse, care mi-a scris un cuvânt pe coperta volumului și prietena mea bună, pe care abia așteptam să o reîntâlnesc a luat și ea cuvântul. În sală au sosit între timp și câțiva membri ai Cenaclului de Seară: Liliana Hanganu, Anne-Marie Bejliu, Alex Huppert, Marius Conu, Ioana Mareș, Ilie Vasilica, domnul Meiloiu, verișoara Luminiței Suse, prietena lui Florian Silișteanu și nu în ultimul rând Petre Fluerașu, tânărul energic și activ, pe care am avut plăcerea să-l cunosc în sfârșit și în realitate. Iar cel ce semăna cu Zareh era chiar Zareh, care mi-a oferit de-a dreptul volumul lui cu povestirile Orbitalilor, pe care le citisem pe net. M-am bucurat că în sfârșit au apărut și pe hârtie. M-am gândit în acele clipe că totul e posibil. Că poate vor apărea și ale mele, vreodată! A vorbit despre volumul meu și Adina Stoicescu, iar eu am recitat la final una dintre poezii. Tuturor le-am mulțumit în gând și i-am numit prieteni. Așa îmi și erau, am simțit-o în gesturi, în priviri, în atitudine. După lansare am povestit câte ceva cu toții, apoi când am plecat spre o altă locație, Liviu Nanu m-a sunat să mă felicite pentru lansare. Frumos gest, prietenesc! Apoi s-a făcut noapte, am mai stat puțin de vorbă cu Dana Banu, Florian Silișteanu și prietena lui, apoi Adina și Lupișorul ei m-au condus la gară, de unde am pornit spre casă, călătorind, cum am sosit: noaptea. Sigur că am învățat multe, mai întâi că SE POATE! Că dacă dorești ceva cu adevărat, acest lucru se înfăptuiește, cu eforturi, cu participare și cu elan, se întâmplă să obții rezultate nesperate. Iar eu sunt fericită că am avut alături de mine atât de mulți prieteni. Că lucrurile s-au potrivit și iată, doamna Valeria Manta Tăicuțu a venit special petnru acest eveniment, din Râmnicu Sărat și mi-a adus în dar doi poeți: Victoria Milescu și Marius Tupan, că am reușit să mă revăd cu Luminița, Marina, Matei, Zareh, Florian, că i-am cunoscut pe Dana Banu și Petre Fluerașu, dar nu în ultimul rând, simt și doresc să le mulțumesc în parte, fiecărui participant la lansarea de carte a volumului „Calvaria”. Adina Stoicescu și Gabriel Pușca, vă rămân îndatorată, pentru felul în care v-ați implicat, necondiționat, în organizarea acestui eveniment, într-un timp atât de scurt! Respectul și prietenia mea!
ALBÃ a fost noaptea spre Cluj, de gânduri, dar am dormit, după o descărcare a lor, până dimineața, neîntoarsă. Peste câteva ore a început repetiția la teatru. Într-adevăr cofetăria Croco, locul în care părinții mei s-au cunoscut, locul în care mergeam zilnic și-mi dădeam toate întâlnirile nu va mai exista! Aflu și dinr-un mail și nu-mi vine să cred.
De atunci plâng.
De atunci, iarăși mi-e gri, ba chiar mi-e negru! Dar n-am să stau cu mâinile în sân, ci mă voi lupta să nu îl omoare pe CROCO al Clujului! Și să meargă acest gri spre alb! Doamne ajută!
Pe textul:
„Lansare de carte la București - `Calvaria`" de Adina Ungur
Recomandat0 suflu
ContextVa multumesc fiecaruia in parte, am citit parerile cu atentie, nu ma voi opri la fiecare dintre voi, fiindca nu doresc sa moderez conflicte.
Despre poesis 2007, eu nu pot spune decat ca a fost frumos, o organizare buna, oameni primitori, evenimente placute si chiar razbatute de umor, sustinute de Serban Foarta, asadar, iata, si poetii care nu sunt tocmai din generatia tanara pot fi simpatici si neplicticosi, dimpotriva! Si Robert Serban a avut umor sau Dan Mircea Cipariu. Au fost momente interesante in program, iar festivalul, prin invitatii lui si prin organizarea facuta de domnul George Vulturescu, a fost la inaltime. Iar eu, care eram mai mult decat obosita din cauza unui program de munca la serviciu, cum nu s-a mai vazut (nu stiu care este termenul superlativ pentru oboseala, l-as inventa acum) am stat chiar dupa momentul recitarii pe baricade, pana tarziu in noapte, pentru ca pur si simplu m-am simtit bine intre poetii si scriitorii cu care m-am intretinut. Eu cred ca fiecare eveniment, mai ales literar, fiindca asta e pasiunea noastra, la care participi, poate avea in el si ceva pozitiv, oricat de prost ar fi (de pilda la evenimente organizate de USR te poti simti de o mie de ori mai aiurea, si chiar se poate intampla sa se sara peste tine, chiar daca esti in program) dar poate ca trebuie sa luam si partea buna din el. Iar Poesis 2007 este un eveniment reusit si felicit organizatorii petnru aceasta, singurele doua mici exceptii au fost: faptul ca s-a lungit programul lansarilor de carte si spre final lumea nu mai avea rabdare, dar asta deja a tinut de liberul arbitru al fiecaruia, de a dori sau nu sa participe la aceste lansari si momentul recitarii, unde lumea nu a fost foarte atenta (insa nu e prima data cand intalnesc asa ceva si mi se face jena). Altfel, pot spune ca dintre toate evenimentele la care am paricipat, aici, la Satu Mare m-am simtit cel mai bine! Asta e!
Tudor Negoescu, te felicit si eu, m-am bucurat sa te citesc in antologie, alaturi de Liviu si Valeria Manta Taicutu, la un moment dat cautam adresa ta de net sa-ti trimit un mesaj de la Dan Brudascu, n-am mai gasit-o, dar vad ca totul e in regula. Cea despre care spui este una dintre poeziile-miracol care contine cea mai surprinzatoare divinatie asa ca tin la ea ca la ochii din cap. Ma bucur ca ti-a placut!
Va multumesc tuturor pentru cuvinte!
Despre poesis 2007, eu nu pot spune decat ca a fost frumos, o organizare buna, oameni primitori, evenimente placute si chiar razbatute de umor, sustinute de Serban Foarta, asadar, iata, si poetii care nu sunt tocmai din generatia tanara pot fi simpatici si neplicticosi, dimpotriva! Si Robert Serban a avut umor sau Dan Mircea Cipariu. Au fost momente interesante in program, iar festivalul, prin invitatii lui si prin organizarea facuta de domnul George Vulturescu, a fost la inaltime. Iar eu, care eram mai mult decat obosita din cauza unui program de munca la serviciu, cum nu s-a mai vazut (nu stiu care este termenul superlativ pentru oboseala, l-as inventa acum) am stat chiar dupa momentul recitarii pe baricade, pana tarziu in noapte, pentru ca pur si simplu m-am simtit bine intre poetii si scriitorii cu care m-am intretinut. Eu cred ca fiecare eveniment, mai ales literar, fiindca asta e pasiunea noastra, la care participi, poate avea in el si ceva pozitiv, oricat de prost ar fi (de pilda la evenimente organizate de USR te poti simti de o mie de ori mai aiurea, si chiar se poate intampla sa se sara peste tine, chiar daca esti in program) dar poate ca trebuie sa luam si partea buna din el. Iar Poesis 2007 este un eveniment reusit si felicit organizatorii petnru aceasta, singurele doua mici exceptii au fost: faptul ca s-a lungit programul lansarilor de carte si spre final lumea nu mai avea rabdare, dar asta deja a tinut de liberul arbitru al fiecaruia, de a dori sau nu sa participe la aceste lansari si momentul recitarii, unde lumea nu a fost foarte atenta (insa nu e prima data cand intalnesc asa ceva si mi se face jena). Altfel, pot spune ca dintre toate evenimentele la care am paricipat, aici, la Satu Mare m-am simtit cel mai bine! Asta e!
Tudor Negoescu, te felicit si eu, m-am bucurat sa te citesc in antologie, alaturi de Liviu si Valeria Manta Taicutu, la un moment dat cautam adresa ta de net sa-ti trimit un mesaj de la Dan Brudascu, n-am mai gasit-o, dar vad ca totul e in regula. Cea despre care spui este una dintre poeziile-miracol care contine cea mai surprinzatoare divinatie asa ca tin la ea ca la ochii din cap. Ma bucur ca ti-a placut!
Va multumesc tuturor pentru cuvinte!
Pe textul:
„Un oraș mic precum Satu Mare, cu surprize mari, precum Poesis 200" de Adina Ungur
0 suflu
ContextPetre, cine a ajuns zilele astea la Alba Iulia sa vizioneze spectacolele din festival este un om fericit! Regret ca nu am suficiente imagini, fiindca noi ne-am intors de graba la Cluj, insa am participat si anul trecut, cand Odeonul a fost la inaltime (daca voi ajunge in Bucuresti, voi sti unde sa merg).
Puck-ul merge la Bucuresti in decembrie, invitat de Tandarica, am participat si anul trecut la acelasi festival cu \"Spectacole de colectie\" si ne bucuram sa fim si in decembrie din nou, acolo. Dar pana atunci, vin eu saptamana asta, adica 10-12 oct la un workshop si poate va fac o surpriza. Nu stiu daca reusesc, ca de aici de departe e greu sa organizezi surprize, taman asa departe si fara prea mult sprijin, dar oi incerca. Daca iese, fac tambalau pe site, sa stie lumea, daca nu, tac, evident. Multumesc ca-mi citesti articolele/anunturile/cronicile! Numai bine!
Puck-ul merge la Bucuresti in decembrie, invitat de Tandarica, am participat si anul trecut la acelasi festival cu \"Spectacole de colectie\" si ne bucuram sa fim si in decembrie din nou, acolo. Dar pana atunci, vin eu saptamana asta, adica 10-12 oct la un workshop si poate va fac o surpriza. Nu stiu daca reusesc, ca de aici de departe e greu sa organizezi surprize, taman asa departe si fara prea mult sprijin, dar oi incerca. Daca iese, fac tambalau pe site, sa stie lumea, daca nu, tac, evident. Multumesc ca-mi citesti articolele/anunturile/cronicile! Numai bine!
Pe textul:
„Alba Iulia și Teatrul românesc contemporan" de Adina Ungur
0 suflu
ContextDragoș, tot mai des mă întreb dacă are sens să iubești. Nu familia, că familia, părinții, bunicii, ți-i iubești necondiționat. Altfel, să iubești și să-ți consumi toată energia propriului univers, cheltuind-o pentru iubire. Deocamdată simt că nu. Deocamdată simt că nu e drept! Dar nici mult n-am să mai caut răspunsuri!
Flavia dragă, mă bucur că ai venit pe poezie.ro, îți spun bun venit, mi-ai făcut o surpriză să te găsesc aici. Da, chiar ar trebui și vreau și eu să ne vedem într-o zi să mai povestim. Mailul meu este același. Cu drag!
Mulțumesc frumos Tamara pentru aprecieri, așa este, parcă dar nu numai parcă, textul meu caută pe cineva dispărut, foarte drag, necesar, sfânt! Așa este!
Caly, în meseria mea se spune \"nimeni nu e de neînlocuit\"! Și într-adevăr există dubluri de roluri, dar nici unul nu este la fel cu celălalt, fiindcă, fiecare om este diferit, oricât de bine ar încerca să-l imite pe celălalt. În familie și viață, nimeni nu poate înlocui pe altcineva. Fiecare pierdere este pierdere! Îndiferent că este părinte sau copil. Ea nici măcar nu avea riduri. Nici eu nu am riduri. Poate că în felul acesta refuzăm să îmbătrânim. Ea nu îmbătrânise și nici eu nu las bătrânețea să se apropie de mine. În viață, familie și iubirea adevărată, însă, nimeni nu poate fi înlocuit!
Flavia dragă, mă bucur că ai venit pe poezie.ro, îți spun bun venit, mi-ai făcut o surpriză să te găsesc aici. Da, chiar ar trebui și vreau și eu să ne vedem într-o zi să mai povestim. Mailul meu este același. Cu drag!
Mulțumesc frumos Tamara pentru aprecieri, așa este, parcă dar nu numai parcă, textul meu caută pe cineva dispărut, foarte drag, necesar, sfânt! Așa este!
Caly, în meseria mea se spune \"nimeni nu e de neînlocuit\"! Și într-adevăr există dubluri de roluri, dar nici unul nu este la fel cu celălalt, fiindcă, fiecare om este diferit, oricât de bine ar încerca să-l imite pe celălalt. În familie și viață, nimeni nu poate înlocui pe altcineva. Fiecare pierdere este pierdere! Îndiferent că este părinte sau copil. Ea nici măcar nu avea riduri. Nici eu nu am riduri. Poate că în felul acesta refuzăm să îmbătrânim. Ea nu îmbătrânise și nici eu nu las bătrânețea să se apropie de mine. În viață, familie și iubirea adevărată, însă, nimeni nu poate fi înlocuit!
Pe textul:
„cumpliri" de Adina Ungur
0 suflu
ContextMulțumesc de semn, Petruț! Mă bucur că place, chiar dacă e cu cheițe și șuruburi slovace, poema.
Sunt tocmai întoarsă de la \"Poesis\", de unde scriitorii botoșăneni (de altfel, foarte simpatici, ei de felul lor), îți transmiteau salutări sătmărene. Frumos eveniment, voi relata! Cu bine!
Sunt tocmai întoarsă de la \"Poesis\", de unde scriitorii botoșăneni (de altfel, foarte simpatici, ei de felul lor), îți transmiteau salutări sătmărene. Frumos eveniment, voi relata! Cu bine!
Pe textul:
„dor de căpițe" de Adina Ungur
0 suflu
ContextMulțumesc, Dana!
Așa cum spuneam și în articol, cu dezamăgire trebuie să constat că într-adevăr lumea este din ce în ce mai puțin interesată de cultură. Parcă nu-mi venea să cred, dar uite aici cât de limpede este, interesul se pare că a scăzut chiar și pe site-urile literare, pentru manifestări de o asemenea amploare. Din păcate, iată că sunt dezarmată. Mă bucur că totuși ai citit, aceasta este partea a doua a cronicii, îmi voi permite să te trimit și la partea I și îți mulțumesc pentru lectură și semn!
Știu că imaginile sunt mari, insa nu mai am nici chef și nici timp acum, să le micșorez.
Cu prietenie!
Așa cum spuneam și în articol, cu dezamăgire trebuie să constat că într-adevăr lumea este din ce în ce mai puțin interesată de cultură. Parcă nu-mi venea să cred, dar uite aici cât de limpede este, interesul se pare că a scăzut chiar și pe site-urile literare, pentru manifestări de o asemenea amploare. Din păcate, iată că sunt dezarmată. Mă bucur că totuși ai citit, aceasta este partea a doua a cronicii, îmi voi permite să te trimit și la partea I și îți mulțumesc pentru lectură și semn!
Știu că imaginile sunt mari, insa nu mai am nici chef și nici timp acum, să le micșorez.
Cu prietenie!
Pe textul:
„Poeți clujeni în Slovacia" de Adina Ungur
Recomandat0 suflu
Contextsunt atât de singură
între iubirile împlinite doar la răstimpuri
încât uit uneori cum se rostește
uit uneori cum ar trebui să-mi răsune
vocea iubitului în inimă
sau cum să-i citesc cuvintele pe buze,
buburuze
atunci mă întorc la copaci,
la poteci, la frunze, la hamaci
și îmi strig prin păduri singurătatea
îmi strig durerile,
mă înfund în cărări neumblate
sau mă urc pe munți
de una singură
liberă, sinceră
sigură
există oameni
care nu au dreptul la fericirea lor
decât să-i bucure infinit pe alții
dintre aceia sunt eu, care
atunci când sunt mai liberă
mă consider a fi constrânsă
de soartă
și mi se întâmplă ades
a plânge cu fața la ziduri
și mai ales
a tânji
să nu mai fiu
Și-ți mulțumesc Maria, la ceas târziu!
între iubirile împlinite doar la răstimpuri
încât uit uneori cum se rostește
uit uneori cum ar trebui să-mi răsune
vocea iubitului în inimă
sau cum să-i citesc cuvintele pe buze,
buburuze
atunci mă întorc la copaci,
la poteci, la frunze, la hamaci
și îmi strig prin păduri singurătatea
îmi strig durerile,
mă înfund în cărări neumblate
sau mă urc pe munți
de una singură
liberă, sinceră
sigură
există oameni
care nu au dreptul la fericirea lor
decât să-i bucure infinit pe alții
dintre aceia sunt eu, care
atunci când sunt mai liberă
mă consider a fi constrânsă
de soartă
și mi se întâmplă ades
a plânge cu fața la ziduri
și mai ales
a tânji
să nu mai fiu
Și-ți mulțumesc Maria, la ceas târziu!
Pe textul:
„Margini de zori" de Maria Prochipiuc
0 suflu
ContextMulțumesc frumos pentru lectură, semn și interes, Ioana! Intuitivă, ca întotdeauna! Exact așa este partea a doua a cronicii, cea cu ziua dedicată poeziei românești: o consemnare a discuțiilor întâmplate în Slovacia, pe care chiar am găsit-o a fi interesantă și demnă de a fi pusă în lumină. Am tăiat în două relatarea, pentru a putea fi parcursă mai ușor.
Vin cu mare bucurie și aduc și partea a doua, știind că voi avea cel puțin doi cititori interesați de acest eveniment: Ioana Geacăr și Sorin Olariu. Vă mulțumesc!
Îmi pare și mie rău că nu se găsește pe prima pagină a site-ului, mai ales pentru că este un eveniment cultural de actualitate, ceea ce am consemnat aici. Dar...
Cu prietenie,
reîntoarsă, eu.
Vin cu mare bucurie și aduc și partea a doua, știind că voi avea cel puțin doi cititori interesați de acest eveniment: Ioana Geacăr și Sorin Olariu. Vă mulțumesc!
Îmi pare și mie rău că nu se găsește pe prima pagină a site-ului, mai ales pentru că este un eveniment cultural de actualitate, ceea ce am consemnat aici. Dar...
Cu prietenie,
reîntoarsă, eu.
Pe textul:
„Poeți clujeni în Slovacia" de Adina Ungur
0 suflu
ContextPetre, îți mulțumesc pentru interesul pe care l-ai avut pentru lectura și analiza volumului meu! Orice părere sau opinie mă bucură, așa că apreciez efortul și îți mulțumesc!
Ai surprins în unele locuri bine, însă trebuie să fac câteva precizări. Sper să nu te superi. O iau sistematic.
1. În primul rând, coperta volumului \"Calvaria\", realizată de mine, nu este gri, fumurie sau neagră! Este un crem deschis, cu nuanțele naturale ale lemnului, trecând până la o tentă de maro închis. Însă dominanta fondului este un crem deschis. Pentru a oferi o imagine mai apropiată de realitate:
![\"Photo](\"http://i52.photobucket.com/albums/g4/adinaungur/copertaunucalvaria.jpg\")
2. Recenzia volumului m-a trimis, unde crezi? La volum! Mi-am zis, domnule, hai să vedem cam care ar fi dominanta poeziilor \"dureroase\", cum spui tu, fiindcă eu știam că există un singur ciclu de poezii, din trei, pe post de \"pansament\", iată, simbolic, de hârtie, precum spune și titlul care le reunește. Și am găsit, exact 13 din 16, în prima parte a volumului. Și încă două, în celelalte părți. În total, 18, din 33. Cam jumate din poezii vorbesc într-adevăr cu și despre durere. Dar poeziile care propun finalului discursiv, exact ceea ce spui tu că ar lipsi din volum, adică \"speranța\" ca și soluție, te vor contrazice, într-un anume pasaj al tău. Iată-le:
\"poarta la orizont\" - care are grafia unei porți, întoarse, iar simbolistica porții cred ca e clară
\"aici îngrop amintirile\" - transcendere
\"între trei și trei\" - idem
\"răvaș de la Adia\" - speranța reîntoarcerii
\"fișa de zbor sau poem de întins în palmă celui ales\" - cele mai pline de speranță chiar \"teribil de roz\"
\"fișa de zbor - variantă\" - idem.
\"Lipsa de perspective caracterizează volumul.\" Iată că, nu! Foarte pline de speranță aceste poezii, așa îmi și închei discursurile. În continuare, când spui că eu creez \"o lume în care variantele nu există\", te vor contrazice și poeziile scrise cu umorul de care nu mă dezic, nu neapărat în acest volum, ci chiar și în general:
\"printre punți de oase\"
\"omulețul tren care mă iubește și coada mea de pește\"
3. \"Scrisul nu este pentru poetă o salvare, ci o încercare de deslușire.\" - Total eronat! Nu încerc să deslușesc nimic! Știu exact ce scriu, chiar dacă tehnicile de redactare sunt diferite și personajele mele trec prin diferite stări ori sunt animate uneori, cu fel de fel de dispoziții. Scrisul pentru mine este absolut o salvare, un mod de a-mi spovedi interiorul, un mod artistic de a decanta tot ceea ce se petrece în interior. Ba mai mult, interiorul este de o suta de ori mai încărcat decât ceea ce iese pe hârtie. Așadar, cathasis, decantare, ardere completă, până la renașterea din pulberea încinsă. Asta, dacă vorbim despre durere. Nu avem parte cu toții doar de fericire. Din păcate, am avut parte de foarte multe nenorociri, peste care multă lume se întreabă cum am trecut. Poate, cu scrisul. Poate asta m-a salvat, ca să nu spun mai mult.
4. \"volumul merge până la capăt, sanctificând suferința, idolatrizând-o.\" Doamne ferește să idolatrizez suferința, nu sunt masochistă, declar aici în mod clar și deschis :) Ea mi s-a dat, suferința, am luat-o ca atare, am consemnat, fiindcă în fața morții, cale de întoarcere nu există, la fel și în cazul morții simbolice a iubirii, dar până la a sanctifica suferința, Doamne, e cale lungă și nici nu îmi doresc așa ceva, în nici un caz!
5. \"Acum, când soluțiile sunt aproape infinite, a accepta înfrângerea este de cele mai multe ori inacceptabil\". Nu este vorba de a accepta înfrângerea, ci de a consemna inefabilul.
6. \"tristețea care transcende întregul volum. \" Nu întregul, ci jumătate, respectiv unul dintre cicluri, a cărui trimitere simbolică din titlu, chiar dă cheia de lectură a volumului. V. mai sus.
Dincolo de aceste precizări, celelalte observații sunt bune, la obiect. Bine spus, NU voi scrie niciodată la modul comercial, NU voi folosi happy-enduri, doar ca să produc plăceri false cititorului. Mă voi scrie în continuare pe mine, după rețete proprii, voi merge până la identificarea cărții cu autorul. Bună și pertinentă observația cu puzzle-ul din versuri, exact așa este! Toate, împreună, mă recompun. Nu mă dezic nici de suferinta despre care spui, însă, atenție la structura volumului, în general, mai multă atenție!
Eu am înțeles din analiza ta, faptul că durerea este atât de profundă ca sentiment și încărcătură emoțională, încât te cuprinde din primele pagini și gustul ei te conduce până la capăt de volum. E o părere pe care o respect, e ceea ce mi-a spus analiza ta. Am făcut însă, aceste precizări oneste, fiindcă am simțit că ai mers puțin prea mult într-o singură direcție, fără să observi detalii importante. Însă, starea te-a prins și nu te-a mai lăsat, din câte observ. Este chestiune de receptare. Eu zic că există totuși mai multe nuanțe, poezia mea e chiar din nuanțe naturale de crem și maro, nu doar gri sau fumurie.
Mulțumesc mult și sper să nu te supere aceste precizări! Pe mine mă ajută absolut orice părere despre poezia mea. Îmi face bine să știu cum e receptată. Îmi respect cititorii și mai ales referenții la volum! Am să-ți citesc în continuare cronicile și poate voi și comenta din când în când, în măsura timpului disponibil. Deocamdată mă bucur și îți multumesc!
Cu stimă și prietenie,
Adina Ungur
Ai surprins în unele locuri bine, însă trebuie să fac câteva precizări. Sper să nu te superi. O iau sistematic.
1. În primul rând, coperta volumului \"Calvaria\", realizată de mine, nu este gri, fumurie sau neagră! Este un crem deschis, cu nuanțele naturale ale lemnului, trecând până la o tentă de maro închis. Însă dominanta fondului este un crem deschis. Pentru a oferi o imagine mai apropiată de realitate:
2. Recenzia volumului m-a trimis, unde crezi? La volum! Mi-am zis, domnule, hai să vedem cam care ar fi dominanta poeziilor \"dureroase\", cum spui tu, fiindcă eu știam că există un singur ciclu de poezii, din trei, pe post de \"pansament\", iată, simbolic, de hârtie, precum spune și titlul care le reunește. Și am găsit, exact 13 din 16, în prima parte a volumului. Și încă două, în celelalte părți. În total, 18, din 33. Cam jumate din poezii vorbesc într-adevăr cu și despre durere. Dar poeziile care propun finalului discursiv, exact ceea ce spui tu că ar lipsi din volum, adică \"speranța\" ca și soluție, te vor contrazice, într-un anume pasaj al tău. Iată-le:
\"poarta la orizont\" - care are grafia unei porți, întoarse, iar simbolistica porții cred ca e clară
\"aici îngrop amintirile\" - transcendere
\"între trei și trei\" - idem
\"răvaș de la Adia\" - speranța reîntoarcerii
\"fișa de zbor sau poem de întins în palmă celui ales\" - cele mai pline de speranță chiar \"teribil de roz\"
\"fișa de zbor - variantă\" - idem.
\"Lipsa de perspective caracterizează volumul.\" Iată că, nu! Foarte pline de speranță aceste poezii, așa îmi și închei discursurile. În continuare, când spui că eu creez \"o lume în care variantele nu există\", te vor contrazice și poeziile scrise cu umorul de care nu mă dezic, nu neapărat în acest volum, ci chiar și în general:
\"printre punți de oase\"
\"omulețul tren care mă iubește și coada mea de pește\"
3. \"Scrisul nu este pentru poetă o salvare, ci o încercare de deslușire.\" - Total eronat! Nu încerc să deslușesc nimic! Știu exact ce scriu, chiar dacă tehnicile de redactare sunt diferite și personajele mele trec prin diferite stări ori sunt animate uneori, cu fel de fel de dispoziții. Scrisul pentru mine este absolut o salvare, un mod de a-mi spovedi interiorul, un mod artistic de a decanta tot ceea ce se petrece în interior. Ba mai mult, interiorul este de o suta de ori mai încărcat decât ceea ce iese pe hârtie. Așadar, cathasis, decantare, ardere completă, până la renașterea din pulberea încinsă. Asta, dacă vorbim despre durere. Nu avem parte cu toții doar de fericire. Din păcate, am avut parte de foarte multe nenorociri, peste care multă lume se întreabă cum am trecut. Poate, cu scrisul. Poate asta m-a salvat, ca să nu spun mai mult.
4. \"volumul merge până la capăt, sanctificând suferința, idolatrizând-o.\" Doamne ferește să idolatrizez suferința, nu sunt masochistă, declar aici în mod clar și deschis :) Ea mi s-a dat, suferința, am luat-o ca atare, am consemnat, fiindcă în fața morții, cale de întoarcere nu există, la fel și în cazul morții simbolice a iubirii, dar până la a sanctifica suferința, Doamne, e cale lungă și nici nu îmi doresc așa ceva, în nici un caz!
5. \"Acum, când soluțiile sunt aproape infinite, a accepta înfrângerea este de cele mai multe ori inacceptabil\". Nu este vorba de a accepta înfrângerea, ci de a consemna inefabilul.
6. \"tristețea care transcende întregul volum. \" Nu întregul, ci jumătate, respectiv unul dintre cicluri, a cărui trimitere simbolică din titlu, chiar dă cheia de lectură a volumului. V. mai sus.
Dincolo de aceste precizări, celelalte observații sunt bune, la obiect. Bine spus, NU voi scrie niciodată la modul comercial, NU voi folosi happy-enduri, doar ca să produc plăceri false cititorului. Mă voi scrie în continuare pe mine, după rețete proprii, voi merge până la identificarea cărții cu autorul. Bună și pertinentă observația cu puzzle-ul din versuri, exact așa este! Toate, împreună, mă recompun. Nu mă dezic nici de suferinta despre care spui, însă, atenție la structura volumului, în general, mai multă atenție!
Eu am înțeles din analiza ta, faptul că durerea este atât de profundă ca sentiment și încărcătură emoțională, încât te cuprinde din primele pagini și gustul ei te conduce până la capăt de volum. E o părere pe care o respect, e ceea ce mi-a spus analiza ta. Am făcut însă, aceste precizări oneste, fiindcă am simțit că ai mers puțin prea mult într-o singură direcție, fără să observi detalii importante. Însă, starea te-a prins și nu te-a mai lăsat, din câte observ. Este chestiune de receptare. Eu zic că există totuși mai multe nuanțe, poezia mea e chiar din nuanțe naturale de crem și maro, nu doar gri sau fumurie.
Mulțumesc mult și sper să nu te supere aceste precizări! Pe mine mă ajută absolut orice părere despre poezia mea. Îmi face bine să știu cum e receptată. Îmi respect cititorii și mai ales referenții la volum! Am să-ți citesc în continuare cronicile și poate voi și comenta din când în când, în măsura timpului disponibil. Deocamdată mă bucur și îți multumesc!
Cu stimă și prietenie,
Adina Ungur
Pe textul:
„Adina Ungur, despre o lume a durerii" de Fluerașu Petre
Recomandat0 suflu
ContextIonuț Caragea,
ți se revelează la modul clar intențiile, când comentezi aici, nici măcar nu merită să mă ostenesc să explic faptul că fiind jurnalist ca profesie și având formație de filolog am trecut de câteva sute de texte încoace de capitolul \"indecizie\" ori să fac referire la semantica cea opulentă a limbii române, unde un popular se distinge de un demonstrativ prin nuanță și mai ales context. Regretabil și impertinent mi se pare felul în care recomanzi Ioanei Geacăr să citească poezie bună! Chiar ai senzația că nu a citit? Mi se pare total deplasată acestă parte din comentariu, unde începi să faci recomandări tendențioase unui critic și teoreticean literar precum Ioana Geacăr. Total deplasat! Dar fiecare are dreptul la opinie și la a se etala pe sine în ce manieră dorește, problema e că în felul acesta nu ești deloc convingător, dimpotrivă. În clipa în care nu ești obiectiv și pertinent în exprimarea unei opinii, nu ai cum să fii și convingător. Cam merg împreună acestea. Și încă ceva, mai e nevoie și de obiectivitate în critică - același lucru se întâmplă și în momentul în care faci acte de răzbunare. Ești tot pe-acolo. Neconvingător! Oricum, eu îți mulțumesc pentru opinie, mai puțin pentru momentul aberant în care te iei de cititori ca Ioana Geacăr. Mai revezi-ți un pic atitudinea! Că se cere.
ți se revelează la modul clar intențiile, când comentezi aici, nici măcar nu merită să mă ostenesc să explic faptul că fiind jurnalist ca profesie și având formație de filolog am trecut de câteva sute de texte încoace de capitolul \"indecizie\" ori să fac referire la semantica cea opulentă a limbii române, unde un popular se distinge de un demonstrativ prin nuanță și mai ales context. Regretabil și impertinent mi se pare felul în care recomanzi Ioanei Geacăr să citească poezie bună! Chiar ai senzația că nu a citit? Mi se pare total deplasată acestă parte din comentariu, unde începi să faci recomandări tendențioase unui critic și teoreticean literar precum Ioana Geacăr. Total deplasat! Dar fiecare are dreptul la opinie și la a se etala pe sine în ce manieră dorește, problema e că în felul acesta nu ești deloc convingător, dimpotrivă. În clipa în care nu ești obiectiv și pertinent în exprimarea unei opinii, nu ai cum să fii și convingător. Cam merg împreună acestea. Și încă ceva, mai e nevoie și de obiectivitate în critică - același lucru se întâmplă și în momentul în care faci acte de răzbunare. Ești tot pe-acolo. Neconvingător! Oricum, eu îți mulțumesc pentru opinie, mai puțin pentru momentul aberant în care te iei de cititori ca Ioana Geacăr. Mai revezi-ți un pic atitudinea! Că se cere.
Pe textul:
„în rolul lui dumnezeu" de Adina Ungur
0 suflu
ContextMulțumesc frumos Sorin Olariu, chiar se arată a fi un eveniment interesant. Iar eu sunt onorată să particip la acest program în care poeți clujeni vor reprezenta România în cadrul acestui eveniment intercultural. Sigur voi face fotografii și la cererea ta, că n-am să uit că mi-ai urat \"drum bun\", le voi prezenta și pe site! Uite că am ceva emoții! Numai bine!
Pe textul:
„Pelerinaj la braț cu poezia: poeți clujeni în Slovacia." de Adina Ungur
0 suflu
ContextCarmen, instinctiv ți-au plăcut exact pionii pe care am zidit poemul, în esența lui. Mă bucur că ai lăsat un semn și mă surprinde că totuși nu ți-a displăcut. Mulțumesc!
Nu e greu, Gorun, copacule, să nu te superi că-ți spun poetic așa, la un moment dat strângi din dinți și ierți printre ei, apoi te obișnuiești să ierți și îți vine chiar ușor, pe urmă. Deși, în esență e greu. Un exerecițiu de voință, doar, care, automat te saltă ca o trambulină la câteva nivele mai sus, din locul în care ești.
Mă bucură că îți plac, Ioana, fără ele chiar nu aș avea nimic! Mulțumesc că mă citești, sunt onorată!
Nu e greu, Gorun, copacule, să nu te superi că-ți spun poetic așa, la un moment dat strângi din dinți și ierți printre ei, apoi te obișnuiești să ierți și îți vine chiar ușor, pe urmă. Deși, în esență e greu. Un exerecițiu de voință, doar, care, automat te saltă ca o trambulină la câteva nivele mai sus, din locul în care ești.
Mă bucură că îți plac, Ioana, fără ele chiar nu aș avea nimic! Mulțumesc că mă citești, sunt onorată!
Pe textul:
„în rolul lui dumnezeu" de Adina Ungur
0 suflu
ContextMulțumesc și eu pentru cuvinte, Daniel, voi spune și eu, ca tine, bine ai venit pe pagina mea! ;-)
Mă bucur că ți-a plăcut, nu speram să placă cuiva. E totuși bine că și-a găsit cititorul!
Cu prietenie,
Adina
Mă bucur că ți-a plăcut, nu speram să placă cuiva. E totuși bine că și-a găsit cititorul!
Cu prietenie,
Adina
Pe textul:
„foarfeca pentru arbuști și gânduri" de Adina Ungur
0 suflu
ContextVai, \"Miau\", cine nu și-l amintește...
Avea niște pantaloni de blugi, pe un crac scria \"Miau\", pe celălaăt \"Bau\". Era unul dintre nebunii simpatici ai Clujului, puțin șchiop și cu bărbiță de mușchetar. Se spunea că fusese artist, pictor, avea treabă cu doamnele care serveau la cofetărie. Mai făcea scandaluri și rostea pisicește \"Miaaaau\". La un moment dat nu l-am mai văzut, doar am aflat că a murit. Nici nu mi-a venit să cred. Era simpatic, rău. Citind poezia asta, portret, mai că îmi venea să o completez, însă o las așa. Rău îmi pare de Miau, au fost din anii aceia și până acum, o mulțțime de asemenea pitorești personajr. Foarte tare mă tenta și pe mine să scriu despre ele. Însă mi-e teamă să nu fiu interpretată greșit. Totuși, au mai scăpat câțiva prin textele de proză. Sunt prea personaje, ca să îi lași să-ți scape.
Cu nostalgie!
Dana, mă mir cum de nu ne știm. Sau poate din vedere, sigur!
Avea niște pantaloni de blugi, pe un crac scria \"Miau\", pe celălaăt \"Bau\". Era unul dintre nebunii simpatici ai Clujului, puțin șchiop și cu bărbiță de mușchetar. Se spunea că fusese artist, pictor, avea treabă cu doamnele care serveau la cofetărie. Mai făcea scandaluri și rostea pisicește \"Miaaaau\". La un moment dat nu l-am mai văzut, doar am aflat că a murit. Nici nu mi-a venit să cred. Era simpatic, rău. Citind poezia asta, portret, mai că îmi venea să o completez, însă o las așa. Rău îmi pare de Miau, au fost din anii aceia și până acum, o mulțțime de asemenea pitorești personajr. Foarte tare mă tenta și pe mine să scriu despre ele. Însă mi-e teamă să nu fiu interpretată greșit. Totuși, au mai scăpat câțiva prin textele de proză. Sunt prea personaje, ca să îi lași să-ți scape.
Cu nostalgie!
Dana, mă mir cum de nu ne știm. Sau poate din vedere, sigur!
Pe textul:
„Miau-prietenul meu" de Dana Banu
0 suflu
ContextEste un jurnal și e bine că l-ai adus, spovedania ușurează întotdeauna, purifică, e cea mai de preț calitate a ei. Și pe mine mă bântuia un text cu tentă religioasă astăzi, mi-a tot dat târcoale, dar am renunțat, fiindcă moralul meu fiind atât de jos în perioada aceasta, m-am temut ca nu cumva să ajung în situația de a striga mult prea tare în versuri sau rânduri. Dar poate că totuși o să-i dau drumul, să mă eliberez un pic.
Nu i-aș spune \"învins\" personajului tău, e un verdict prea extremist, lasă-i o portiță și-ai să vezi cum singur se va ridica, urmând precum curbele bioritmului, o cale spre înălțare, de-acum. Doar întinde-i o mână și el va sălta de-acolo. Musai!
Cu stimă!
Nu i-aș spune \"învins\" personajului tău, e un verdict prea extremist, lasă-i o portiță și-ai să vezi cum singur se va ridica, urmând precum curbele bioritmului, o cale spre înălțare, de-acum. Doar întinde-i o mână și el va sălta de-acolo. Musai!
Cu stimă!
Pe textul:
„„spovedania unui învins”" de florin caragiu
0 suflu
Context