Adina Ungur, despre o lume a durerii

Suferința poate fi înțeleasă din mai multe perspective. Sensurile ascunse ale acesteia pot oferi cititorului perspective inedite. Adina Ungur construiește un univers al durerii, o lume în care variantele nu există. Scrisul nu este pentru poetă o salvare, ci o încercare de deslușire. Cartea se focalizează în jurul sentimentelor, iar cititorul este aruncat direct în mijlocul vârtejului. Nu ai timp să refuzi, pentru că acțiunea te antrenează într-un carusel al senzațiilor. Durerea poate fi potențată doar atunci când este împinsă la extrem, iar “Calvaria” ne demonstrează încă o dată asta.
Lipsa de perspective caracterizează volumul. Nu există soluții, pentru că durerea este transformată într-un status quo. Tonul general este discursiv, iar cititorului i se explică fiecare amănunt. Peisajul impresionează prin lipsa detaliilor. Decorul este conturat în nuanțe de gri. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, și cu toate astea demiurgul pare neputincios. Disperarea este generală, iar elemetele strălucitoare își pierd aura într-o multitudine de negații: “Aici. / Ar fi trebuit să ne privim prin ochi în noi / să ni se ofere un timp cu tine de mână / presimt că te vei dezice de mine, spuneam, tu negai / dând vina pe vremea trecută / bătrână / Dincolo. / Un babilon de femei te scutura prin trup, tu uiți cuvântul / de-o vreme se tace nătâng și sec, se tace-urât, chiar / prostește / arșița de stepă distruge un narator pe dinăuntru / ori bătrânul ori copilul din tine / împietrește / Dincoace. Se tot cântă uimirea pe corzi înțepenite, se așteaptă / tu dai cu piatra-ți de inimă la țintă, linșezi vorace / pasărea-mesager din povestea noastră departe / și-ncă plouă cu scrisori omorâte / dincoace”.
Poezia este filosofică în esență. Trebuie să o citești cu atenție dacă vrei să-i pătrunzi sensurile, trebuie să o înțelegi contextual. Fiecare vers pare o bucățică desprinsă dintr-un mozaic, iar misiunea cititorului este să îl reconstruiască. Adina Ungur nu încearcă să simplifice, scrisul ei se adresează inițiaților, pe care îi invită să facă un drum spre cunoaștere, drum presărat cu pericole și cu dezamăgiri. Cartea nu încearcă să cosmetizeze realitatea, oferind un mesaj frust, în afara oricăror posibile contestări. Sentințele sunt definitive, iar imuabilitatea nu poate fi pusă la îndoială, fiind definită de sofisme inatacabile din punct de vedere logic. Atitudinea generală este descriptivă, rece. Cititorul este liber să aleagă, iar cuvintele nu fac decât să oglindească posibilitățile, fără sentimente inutile.
Referințele apar foarte des. Adina Ungur ne face să medităm asupra existenței noastre, oferindu-ne puncte de plecare. Cărțile sfinte, personajele mitice, toate sunt integrate în universul durerii, simbolizând diferite etape ale descompunerii filosofice pe care autoarea o conturează cu naturalețe. Te simți înconjurat de tristețe, însă nu ai senzația de artificialitate. Eul liric nu încearcă să epateze, ci se rezumă la a-și monologa dramele. Nu ești obligat să asculți, nu ești atras de artificii strălucitoare. Cartea convinge prin redundanță, prin modul în care reușește să definească o realitate alternativă cu ajutorul unui singur concept: “cu fiecare rană vom țipa muțește durut și stins până / când glasuri se vor risipi / când fiecare verb își pierde sensul / a plânge / a aștepta / a împlini / cu toate rănile (ca iovii) ne obișnuim la drum până la urmă / în fiecare an ne vom deprinde s-așteptăm tot mai puțin / de-olaltă boala sărăcia lepădarea vin și curmă / când chiar cu neiubirea sau cu moartea / ne obișnuim”.
Cartea se bazează pe elitismul său. Durerea este definită ca o senzație privilegiată, accesibilă exclusiv oamenilor care știu să o prețuiască. Ceilalți nu pot înțelege. Adina Ungur nu scrie pentru a impresiona. Versurile ei pot fi definite ca o necesitate interioară. O confesiune în esență, volumul capătă aspect de jurnal. Dramele sunt înțelese, se construiesc sensuri noi, potențialul este evidențiat, iar cititorul este lăsat să aleagă. Dacă vrem să descoperim o lume inedită, “Calvaria” ne va oferi asta. Dacă însă căutăm un strop de speranță, vom fi dezamăgiți, pentru că volumul merge până la capăt, sanctificând suferința, idolatrizând-o.
Lipsa soluțiilor este o caracteristică definitorie a cărții, însă devine la un anumit moment deranjantă. Stilul este pe alocuri greoi, însă pentru un cititor răbdător, bogăția de informații se poate dovedi utilă. Arta pentru exprimarea durerii este ideea principală a volumului. Poeta se dezlănțuie, își rostește apăsat frustrările, insistând pe generalizarea lor. Calvarul este o definiție a vieții, iar încercările sunt simple stadii ale acestuia. Cititorul nu este lăsat să spere. Adina Ungur folosește versuri lungi, discursul concretizându-se într-o filosofie negativistă care astăzi poate fi acceptată foarte greu. Acum, când soluțiile sunt aproape infinite, a accepta înfrângerea este de cele mai multe ori inacceptabil: “alteori trebuie să ne trecem trupul printr-un vârf de cuțit / de trei ori, după vârsta lui trei / așa aflăm c-am rămas dincoace, pentru, poate, cineva / sau ceva, că vocea pe care o posedăm, de pildă, / a fost leagăn și duh într-o înșiruire aleatorie / de copilării devoratoare de povești / vis de vis, seară / de seară peste / oraș / mulți oameni s-au rugat într-un moment important pentru noi / și mai poate că suntem, fiindcă trebuie să împlinim un drum / cu siguranță, înainte de a deveni flacără stinsă pe un raft, / la vedere ori scăpărare pe bolta indigo / ce ne poate, dacă vrem, naște / esența.”
Adina Ungur reușește să-și surprindă cititorii prin elemente tehnice inedite. Descoperi cuvinte noi, asocierii complexe, pe care le poți înțelege doar urmând trimiterile rafinate. Dacă nu faci un efort, cartea nu ți se va deschide. Lectura este solicitantă, însă sensurile descoperite pot încununa acest efort. Adina Ungur nu scrie pentru public, pentru că nu încearcă să i se adreseze direct. Poezia ei este aidoma unei exorcizări, la care pot fi martori doar cei deja inițiați. Astăzi însă, o astfel de carte pare sortită unei izolări naturale. Nu mai avem timp pentru discursuri întortocheate, vrem să obținem mai repede senzațiile. Demersurile care nu pot fi concretizate sunt inutile.
“Calvaria” este o carte interesantă, în care ne putem regăsi. Însă pentru a face asta trebuie să ignorăm tonul negativ, tristețea care transcende întregul volum. Adina Ungur refuză să ofere un happy ending, contestând astfel una dintre regulile de bază ale entertainment-ului modern. Oamenii nu vor să citească despre suferința absolută, pentru că realitatea îi sufocă de multe ori. Ne place atunci când totul se termină cu bine, ne plac eroii. Adina Ungur nu vrea însă asta. Viața ei, transpusă în versuri, capătă o tentă apocaliptică. Volumul se individualizează astfel, impresionând prin unicitate. Vom vedea însă dacă acest desen în tuș negru va fi sau nu pe placul cititorilor. Aceștia au întotdeauna ultimul cuvânt, singurul care contează cu adevărat.


Bibliografie

Adina Ungur – Calvaria – Eikon – 2007