Adina Batîr

purgatoriul acesta dantesc, luminat cu sentimente de regasire si pierdere a sinelui, un univers paralel si tranzitoriu al inchipuirilor acelor oameni simpli din carciumi si ochii ce privesc departe inspre nevazutele cerurilor lasa toate un semn de tarziu, un semn de vis si un semn de cruce. setea nu se mai evapora, continua pentru tacere...

...pentru ca ploua si luminile sunt pamantii, pentru ca nu vad statuile din parc purtand lapte, pentru ca traiesc aceleasi stari de cateva zile incoace si n-as putea sa scriu despre ele atat de limpede si de vaporos cum o faci tu. poezia ta e ca o intoarcere catre lacustrele de candva, o asezare pe alte timpuri. cand crucile devin prea grele, te recladesti in spirala trupeasca, dar pamantiul se scurge ca un abis din ceilalti; oare asa ne este dat sa fim pentru totdeauna? amaraciune si zadarnicie din ploile ce vestesc morti timpurii.

poezia Danielei Luca nu este deloc facila, mizeaza mult pe simbolistica, pe religios, e un camp energetic care atrage dupa sine rotiri de sensuri si o tensiune gradata intr-un timp abisal - sau cum ii place poetei sa spuna - intr-un netimp unde niciodata nu suntem decat spiritual in universul imagistic. poezia Danielei este plina de culoare, chiar albul devine la ea o intreaga paleta picturala pe care sunt raspanditi pinguini (Si nu ar fi iarna), imprastiata in senzatii de echilibrare universala a haosului cand centrul lumii se axeaza pe acea putere tamaduitoare, feminina, completa (ater), caci, intr-adevar se poate vorbi despre poezia Danielei ca fiind preponderent feminina, comunicativa, plina de sensibilitate. de asemenea, mizeaza mult pe senzorial, pe transmitere, fara a uita sa urmareasca efectele produse, de exemplu, in someone is always absent in that moment si in staccato pentru o iluzie, versurile finale lasa loc de o interpretare pentru mai departe, o continuare a firului poetic inauntrul cititorului, intrucat in aceasta consta scopul poetei - de a produce reverberatii cat mai profunde si de a deschide corzi sensibile in lector, in acest fel facandu-l sa inteleaga si sa se inteleaga pe sine.
Daniela are deja un stil, ii sunt proprii anumite alaturari (\"muchiile diminetilor\", \"lacrimi în amfora\", \"nordul altei nasteri\"), sau tonuri poetice care penduleaza intre deziluzie, neputinta, joaca sau gravitate. ne demonstreaza ca poate scrie in multe feluri, dovada poemul \"someone is always absent in that moment\" care se afla in alt registru si anume devine autentic, biografic, personal sau \"pre-simtire\" care imi aminteste de nora iuga, dar cred ca sunt destul de subiectiva aici :)
ar fi multe de spus Daniela (mai ales despre ater) ... dar stii ca imi e greu sa tastez si cu ocazia aceasta imi cer scuze si fata de Ioana care scrie superb, dar chiar nu mai pot. mult succes maine, voi fi acolo cu sufletul.

sunt cateva alaturari foarte reusite, avand in vedere contextul poetic si ajuta enorm la evidentierea anumitor trairi dincolo de perceptibil. de exemplu: \"intimitate stranie\", \"respirație inegală\", \"oboseală / de la galben la roșul coclit\". putreda existenta avem... oare vietile nu ne respira?

poezia aceasta transpune atat de usor lectorul in miezul ei, incat este ciudat cum fiecare vers i se continua in trup ca o fasie de ireal - parca traiesc pe viu ceva ce mi s-a mai intamplat candva, o intalnire intr-un spectru solar sau o infatisare a unor imagini plasmuite de mic copil fiind. acest gen de discurs-evocare da un nou sens existentei proprii, deci titlul nu este deloc ales intamplator in masura in care rememorarea trairilor in subconstient sau in launtricul cantabil se desfasoara intr-o continua miscare. am impresia ca eul incepe sa aiba rol de stopare a unui viitor sau cel putin de dozare a cantitatii de lumina si a energiei cand uitarea devine durere, dar trecere spre mai departe, cu aripile intinse.

voi castiga procesul :)

ma bucura evolutia ta rapida, cu atat mai mult cu cat observ ca nu vin incurajari decat dinspre tine. ai ajuns deja la o structura poetica eleganta, coerenta, inteligenta si care nu solicita cititorul excesiv - cu alte cuvinte, poezia ta transmite, se lasa prinsa de retina si ramane acolo, asa fluida, albastra. foarte bine ti-a iesit rasucirea perspectivelor din strofa initiala, recurge la un siretlic de unde scriitorul iese castigator :) in sensul ca rezultatul este acela unde se obtine o reevaluare a conceptelor. nelipsita andro-iubire din andro-poezie (minunata iscoada) tinde sa largeasca intreaga arie de viziune, ea se reintregeste in spatiul imediat lasandu-si proiectia pe trairea ta.
astfel, din senzatia de boala se iveste frumosul; iubita este construita putin cate putin pana ce umple singuratatea cu noi forme.
nu am ce obiecta decat la \"carti palizi\", eu as zice \"carti palide\".

Vasile, multumesc pentru accentuarea unei \"ramuri\" a trunchiului poeziei, ai sesizat bine despartirea de timp si de spatiu, precum si \"dramatizarea\" necesara intoarcerii in spatio-timp.

imi pare ca numele, desi e ales special asa, nu se potriveste poeziei, ca sonoritate; este insa un personaj bine conturat: e ciudat, are simturile abolite, intr-o lume din ce in ce mai bolnava, in care suntem doar marfuri, transportate spre nicaieri. dar el se pastreaza pe sine, in timp ce noi ceilalti suntem pierduti; el isi pastreaza conturul, dar evacueaza toate simturile. rasul este ca in teatrul absurd, paradoxal, discordant, cumva salvator, prin iesirea din galbenul inchis.
e o ardere, o mistuire interioara. fumul este in sensul purificarii, e cel ce arata ca inaltarea ne duce si dincolo de \"cerul gaunos\", fiindca aici parca nici cerul nu mai este deasupra noastra, noi, bolnavii uzi, aparent doctori, aparent vindecatori, devenim mai bolnavi decat bolnavii. vesnic ascunsi in balena-spital, Iona multiplicata la infinit, nici nu platim pentru nelegiuirea noastra, vizitatorii, ca si in mit, sunt partile inca sanatoase, ramasitele bune, dar nici macar ele nu isi mai gasesc apartenenta la radacini, la un acasa. sufletul ne este deja vandut, Faust e acolo, la panda, domina, ne stapaneste.
orbirea e necesara, moartea nu poate fi privita in ochi, doar descarcarea agresivitatii si a neputintei prin injuratura mai face posibila acceptarea nedreptatii ontice.
consider nepotrivita alaturarea \"nasturi fierbinti\", indeosebi fiindca mai sus este folosit \"incins\". iar fumul trimite deja la ardere si infern. :)
Recomand poezia. :)

Ne place si o sa iti placa si tie.

Alex, frumos imi vorbesti aici, multumesc pentru aceasta agerime cu care mi-ai citit textul :) Mi-a placut cum ai zis despre oras ca ar fi o incapere, nici nu am constientizat ca il percep astfel.

Adevarat a-nviat! Ma bucur ca ti-a placut, Daniel.

Iti multumesc pentru lectura acestei poezii, nu doar starea redata perfect incat sa realizeze un amplu tablou din care nu lipseste meditatia, ci si duelul cuvintelor care imprejmuie cadrul poetic emana un aer puternic. Tonul este aproape detasat, desi, as putea spune ca tocmai acest lucru ii confera poemului o nuanta de drama, de durere, de nimicnicie in fata unui destin din ce in ce mai sinusoidal.
Are loc o rupere de total inspre un loc unde nu mai are importanta cine conduce imaginile, intamplarile, starile. De asemenea, transformarea a ceea ce este lasat de natura in ceva opus, schimbarea din femeie in barbat, apoi mutualismul reactiei, tinde sa dea o perceptie adanca privind destramarea unor reguli prestabilite si acelea, ca toate celelalte dupa care s-au condus turmele cu actiunile lor sinergice.
Aici se priveste printr-o alta lupa, din alte unghiuri, in alte culori. Totul se muta, doar iubirea nu.
Deosebita manuire a cuvintelor, Vasile; nu imi vine sa redau punctele cele mai inalte ale poeziei, prefer sa le pastrez pentru mine - egoismul cititorului :)

As dori sa semnalez si eu urmatoarele aparitii in revista \"Cafeneaua literara\":
Florian Silișteanu (cu mentiune la concursul \"Leoaica tanara, iubirea\" organizat de Centrul Cultural Pitesti in luna februarie)
Olga Stefan (pagina de poezie)
Daniela Luca (eseu psihocritica la cartea si filmul \"Pianista\" de E. Jelinek)

Au mai fost mentionati in urma concursului national de poezie \"Sub semnul de taina - George Suru\": Adrian Georgescu (locul II) si Livia Rosca (locul III).

Iti multumesc, Ela, pentru desprinderea bucatii de teatru din real, am avut si eu dubii in privinta titlului, iti multumesc pentru sugestie. Am tot ajustat, sper ca e bine, intr-un sfarsit. E destul de greu sa modifici un text personal. Multumesc din nou. Cineva se mai bucura, nu doar eu.

Niciodata nu ne este uitat a primi otrava zilnica, altfel cum am putea trece prin conurile de lumina, cum ni le-ar inchide altii cand umbrele trebuie sa vina impreuna cu stihiile si lesurile si mortile... Poezia ta e un strigat pana departe, e uciderea inauntru a timpului. Alegerea sortilor, a zilelor nu este mai importanta decat modul cum ele vibreaza din fiecare trup inspre al tau.
Ultimul os ca aerul cel din urma are filiatii spre descarnarea fizica; simt cum din viu se rupe tot cate putin provocand imbatranirea din durere, durerea dinspre nefiinta. Mergem pe aceeasi banda ingusta, nu ne putem misca, ramanem tintiti fara urme de lumina. Obosim in acest timp. Obosim cu deznadejde.
Superb...

Eu am simtit finalul dureros, ca o taietura cu un cutit cald in carne. Si nu doare moartea proprie a sufletului, cat cea a celor de aproape. Intoarcerea in timp e cumva o presimtire spre viitor, dar emana din toti porii dorinte, neimpliniri. Pozele redau doar o masca a realitatii, pe cand evenimentele transante se petrec dincolo de almanahuri. Observ trecerea usoara cand la copilarie (si implicit, la o nevoie de afectiune, de protectie chiar, la acea frumusete care se iveste printre paginile uitate), cand la maturitatea gandului ca nimic nu poate fi la fel vreodata. Ei pleaca, luandu-ne si pe noi cu totul.

O poezie care cere multă trăire, pășind din pragul visării către cel al enternizării unei clipe pierdute cîndva în haosul material. Atins de strălucirea unei prezențe de esență divină, eul se deschide ca o floare de lotus, lăsînd să pășească dinăuntru înspre acel \"afară\" despiralat complet. Fiecare simte aprilie într-un fel aparte, la tine conceperea unei copii a lumii dintre coastele transparente înfățișează o nouă formă de timp, o nouă vizualizare a simetriilor imaginare. Caii și pruncii ca elemente vii deschid pămîntul cu amețeală, cu dinamism, parcă îi atașează ferestre spre suflet, uși către momentul inițial unde a început concretizarea sentimentelor și unde contemplarea devine factorul principal. Cioplirea în piatră mă duce cu gîndul la nisipiu, la o îmbrățișare cît să dureze toată moartea și încă nu pot desprinde din acea durere patimile de cenușă rămasă după limpezire. \"Capătul de oră\" nu separă, el unește spre mai departe, e o încuviințare că somnul naște, că visul se mulează pe trup, creînd mereu și mereu...
Primește de la mine lumină, acum cînd minunile încep să vină.

Felicitari! O coperta superba si sunt sigura ca si ce e dincolo de ea e la fel. Sa pastrezi frumosul mereu aproape!
Adriana Babeți si Cornel Ungureanu sunt niste personalitati remarcabile.

Felicitari!