Lumea fără tine

finalul nu e rău, dar e parcă din alt text. aduce o bruscare parcă exagerată a tot ce construiseși anterior.

între timp... știi deja ce se întâmplă \'între timp\', nu?

Adela,
Ideea de Blitz Poems pare să te inspire, ceea ce se resimte și în timpul lecturii. Mi-ar plăcea însă să nu reduci imaginile doar la ceea ce se cheamă cadru vizual. Nu doar culoarea și desenul grafic al unui anumit cadru prezintă interes în contexul acesta literar (ca să nu zic poetic), ci și (sau mai ales) stările meditativ-cromatice cu prelungire în haiku... Deși, ca să fiu și mai sincer, între timp am recitit partea a doua și îmi place exact așa cum e:

memoria într-o sticluță
uscată / de alcool

foșnetul
cade
ca o rochie
udă
de pe sârma de telegraf
folosită
în prealabil
de păsări

pentru acest trup
- nicio odaie.

BLITZ!

\"să nu reduci imaginile doar la ceea ce se cheamă cadru vizual\" - dar tocmai aceasta înseamnă \"lumea fără\", o lume redusă la aparențele superficiale, imediate, golită de rezonanțe (\"foșnetul cade\").
mă bucur însă că lucrurile s-au \"dres\" în partea a doua, în ceea ce privește percepția cititorului Nic. îți mulțumesc.
Adela, cu drag

flashuri miscate, in care surprinzi instantanee despre o lume aflata dincolo de perceptia ochiului nostru. Oamenii si-au pierdut forma, devenind doar niste siluete, adica niste linii, informe, confuze, care pot iluziona prezenta lor. Apoi frunzele, obiectele, culorile, sunt redate atfel, ca intr-o oglinda care deformeaza realitatea, ingrosand trasaturi nefiresti care au menirea sa infioare.
Am emarcat apoi, pentru platicitatea imaginii acest \"fosnet care cade ca o rochie uda\" fosnet de apa si de vant, totodata. E firesc deci de ce nu mai este pentru trup nici o incapare, pentru ca deformate toate, trupul nu mai incape niciunde, ci devine si el silueta, adica o dunga neregulata si greu de fixat intr-un loc

îți mulțumesc pentru lectura atentă și interpretarea minunată. Adela